Download PDF - Churry-Burry

apoi un sîn, şi-a lipit urechea... în cele din urmă s-a ridicat cu tîmplele încă zvîc-nind, cu respiraţia
sacadată. şi a privit-o la nesfirşit
244
Andrei Makine
pe femeia aceea, de nerecunoscut cu machiajul ei discret, cu coafură înaltă, cu rochia ei de catifea
neagră şi mai ales cu goliciunea ei. Femeia care ar fi trebuit să aparţină altcuiva şi care stătea acum
cu el, atit de minunat de accesibilă privirii lui, mîn-gîierilor lui...
...„Acum un an", s-a gîndit ea, revăzînd un nimb orbitor de zile, de ceruri văzute de atunci... Pe
căra-rea care venea de la Hoardă străbătînd pajiştea a apărut un bărbat. L-a recunoscut pe
„doctorul-între-noi", care sosea cu trusa lui. Pentru a doua noapte.
în noaptea aceea a plouat. După căldura din ultimele săptămîni aerul părea rece, tomnatic. Ea a
rămas pînă dimineaţa într-un fotoliu, lîngă pat. Febra îi scăzuse. Rana nu mai sîngera. A dormit
hniştit şi nu s-a trezit decît o singură dată în mijlo-cul nopţii. S-au privit îndelung, fără să-şi spună
nimic. Apoi el a strîns tare din pleoape, ca sub efectul unei arsuri bruşte. Ea a văzut strălucind nişte
scîntei minuscule în genele lui şi s-a grăbit să stingă lampa.
Zilele acelea răcoroase şi cenuşii, la începutul lunii iunie, au marcat obişnuita istovire, secătuirea
care apare întotdeauna după excesul înfloririi şi căldurile din mai. Frunzişul era deja greu, des şi
închis la culoare, ca la sfirşitul verii. Pajiştea ce cobora spre rîu era acoperită cu iarbă înaltă, albită
ici şi colo de puful argintat al păpădiilor stinse. Ploile răbdătoare, discrete, atîrnau pîcle care
voalau aerul ca în dimineţile de octombrie.
Ei u plăcea tihna acelei scurte anticipări autum-nale. Din noaptea delirului ştia totul, de la început
pînă.la sfirşit, despre anul acela din viaţa ei. Şi acum, în ceţurile unei toamne momentane, avea
impresia că supravieţuise, impresia că relua timid cursul întrerupt al zilelor.
245
într-o seară, cînd înconjura Hoarda, a văzut că arbuştii care creşteau pe lîngă ziduri şi pe mar-ginea
drumului erau toţi perlaţi cu ciorchini albi. Aerul amurgului avea şi el tenta aceea ninsă... A trebuit
să aprindă focul, atît de răcoroasă era noaptea. Şi nu a dormit. Nopţi de iarnă îi apăreau în faţa
ochilor, una după alta, indicibile în frumu-seţea lor aspră, cu falia fremătătoare a cerului lor, cu
acelaşi miros de scoarţă arsă, nuanţă umilă, dar care se deschidea spre un şir insondabil de ore.
Revenea la ele pentru prima oară. Reîntoarcerea aceea mai avea încă o intensitate ucigătoare.
Totuşi, memoria ei o iniţia în tainica ştiinţă de a pătrunde în cealaltă viaţă...
în timpul celor cîteva zile de toamnă în plin iunie, zilele de convalescenţă a fiului său, s-a schi-ţat
din nou înlăuntrul ei o speranţă nebunească:
cineva o va asculta, o va înţelege, mai ales că ceea ce trăise ea aparţinea unei vieţi cu totul altfel
decît a ei. Acel cineva încă nu avea chip, doar un suflet, mare şi tăcut.
S-a întors vara, cu vijelii nemaivăzute, cu un soare dezlănţuit pe care locuitorii din Villiers-la-Forăt
l-au primit ca pe o dovadă de netăgăduit a acelui „prim concediu pe timp de pace" despre care
vorbeau ziarele. Şi chiar şi comunitatea mică a Hoardei de Aur a simţit acest aer nou şi, reunită în
bibliotecă, a comentat cu pasiune articolele despre Turul Franţei din '47, primul de după război,
despre noua Conferinţă de la Paris, dar mai ales titlul mare care anunţa: „Franţa iese în sfirşit din
pro-vizoraf...
Fără să vrea, sau mai degrabă cu un consimţă-mînt nemărturisit, a fost cucerită de surescitarea
aceea estivală. într-o zi, s-a pomenit exarninînd cu o invidie admirativă fotografiile care însoţeau
într-un ziar un lung dosar: „Unde să-ţi petreci concediul". o familie (părinţii şi cei doi copii ai lor)