Download PDF - Churry-Burry

235
Şi-a amintit rochiile pestriţe şi croiala lor naivă, inocentă, hoinăreala de pe malul apei... Şi minunata
înaintare a zilelor spre fericirea şi lenevia verii. Fiul ei întîlnea fluxul atît de firesc al primelor
iubiri, al soarelui care întîrzie din ce în ce mai mult, iar apoi, lucrul cel mai important, siguranţa
blajină a „doctorului-între-noi": nimic nu era chiar atît de grav. o licărire luminoasă i-a trecut prin
faţa ochilor, schiţa unui vis - una dintre rochiţele acelea alături de o siluetă dureros de uşor de
recunoscut, fiul ei...
Dintr-un salt, s-a smuls din visare, s-a ridicat, a aprins lampa al cărei piedestal era lipit cu fişii de
hîrtie. Lampa aceea. Patul. Soba neagră, rece. Perdelele cu crăpătura lor îngustă noaptea. Şi în
adîncul privirii ei, o pereche, doi tineri îndrăgostiţi într-o seară de vară... Disonanţa era sfişietoare.
Tot ce se petrecuse în camera ei în nopţile de iarnă era acceptat şi acceptabil, de iertat şi iertat cu o
singură condiţie : după aceea nu va mai fi nimic, un vid, un neant fără fund... moartea. Acum,
primă-vara aceasta, plimbarea aceasta de vară imaginată şi atît de probabilă, iubirea aceasta atît de
stupid de firească şi legitimă, toată această nătîngă şi surîzătoare robusteţe a vieţii arunca iarna lor
în ceea ce nu poate fi numit. Şi apoi, el, ce avea să facă el cu camera asta ?
Gîndul i se zbătea între o mie de lucruri, căuta pavăza unei amintiri, umbra unei zile, dar soarele de
vară o urmărea, o alunga pe mal, spre zgomote, spre voci. „Cît este de simplu, şi-a spus ea cu o
ranchiună subită, o rochiţă de indian înflorată, un pic de cochetărie şi hop, el e gata de orice pentru
tine..." Şi-a venit în fire, gelozia aceea i s-a părut prea absurdă. Dar mai ales: „Nu, nu, puţin îi păsa
lui de toate rochiţele acelea... Se arunca pentru ca să... ca să..."
236
Andrei Makine
Ca să se omoare... Nu mai reuşea să-şi stăpînească iureşul gîndurilor, exacte, neînsemnate, grave,
inutile, esenţiale... Trebuia să găsească unul, foarte evident, logic, şi care i-ar fi oferit un răgaz.
„Aşteaptă, aşteaptă, podul. Da, podul... Deci podul nu era chiar atît de înalt. Ultima grindă era
poate doar la doi metri de apă..."
Atunci a avut loc o schimbare vizuală surprin-zătoare. înălţimea vertiginoasă pe care, îngrozită, o
cercetase în timpul plonjoanelor sinucigaşe s-a tasat în amintirea ei şi abia atingea acum înălţimea
unui om. Nu mai ştia dacă văzuse într-adevăr grinda suspendată, parcă, în înaltul cerului. Sau, mai
de-grabă, era de acum sigură că era vorba de un joc aproape anodin, de cîteva sărituri fără risc. Şi-a
amintit de tinerele spectatoare de pe mal. 1 s-a părut că o vede clar pe una din ele dîndu-i mîna
fiului ei şi însoţindu-l pînă la Hoardă...
„Nu! S-a întors singur!", a obiectat în sinea ei o amintire foarte precisă. Dar deja imaginea celor
doi tineri pe o cărare de pe mal îi părea realmente, sigur observată, de nealungat din minte. Cu stupoare
şi-a dat seama că îi era de ajuns să-şi imagi-neze un chip, un loc şi ele se transformau foarte
firesc în lucruri trăite.
Năucită, a încercat să regăsească în dezordinea acelor gînduri o realitate indiscutabilă, univocă. S-a
ivit, printr-un inexplicabil capriciu al memoriei, chipul infirmierei de la casa de bătrîni. Femeia
nefericită căreia îi făcea plăcere să-şi bată joc de cadoul primit, de şalul pe care-l acceptase într-o
seară de iarnă... Acum chipul ei era colorat de o blîndeţe spăşită, buzele îi tremurau rostind cuvinte
de scuză. Şi din nou căinţa aceea părea... nu! pur şi simplu era perfect reală. Da, o întîlnire
survenită cu cîteva zile în urmă...
237