Download PDF - Churry-Burry

lăuntric vocea ei, pe care nu şi-o mai stăpînea. în clipa aceea l-a văzut căţă-rîndu-se pe o grindă şi
mai înaltă. Tovarăşii lui păreau să ezite, apoi au renunţat. El s-a ridicat singur deasupra capetelor
celorlalţi. Olga i-a văzut
Crima Olgăi Arbelin.a233
faţa, indiferentă şi aproape tristă, braţele întinse spre spate ca aripile unei păsări şi brusc, genunchiul
exagerat de voluminos, lucind în lumina crudă ca o bilă de fildeş. Fără să se gîndească, a
fluturat din mînă, a vrut să-l strige...
Dar strigătul i-a rămas mut. Pe mal, lîngă stîlpul pe jumătate distrus stătea un grup de fete foarte
tinere, care jucau o întreagă comedie, manifestînd cînd o admiraţie gureşă după un plonjon, cînd
un dezinteres cam dispreţuitor, mult mai incitant pen-tru cei trei scufundători.
El a împins grinda cu o scurtă îndoire a genun-chilor, s-a dat peste cap în aer, a despicat apa în
două — şi a dispărut în întuneric, căci ea a strîns tare din pleoape. Tinerele spectatoare au aplaudat
văzîndu-l ieşind din apă. El nu le-a aruncat nici o privire şi s-a dus să se caţăre din nou pe carcasa
scufundată. De data aceasta s-a urcat şi mai sus, punîndu-şi picioarele pe o margine îngustă. Micul
grup şi-a schimbat dispoziţia, asemenea celei expri-mate spontan de copii în momentul în care
jocurile devin într-adevăr periculoase. Au răsunat cîteva strigăte de o veselie deja prefăcută, apoi
doar privi-rile lorjenate, vinovate, au urmărit urcuşul, nemiş-carea dinaintea saltului, avîntul...
Cînd el a reapărut la suprafaţă, strigătele lor au fost aproape temătoare şi discordante, ca şi cum ar
fi ghicit existenţa unui motiv secret, nebunesc, al curajului său.
El a urcat iar, s-a clătinat o secundă pe ultima grindă (una dintre fete a scos un „Nu!" ascuţit şi a
izbucnit în plîns), apoi şi-a găsit echilibrul, a înde-părtat braţele, a zburat.
Ea a deschis ochii, a recunoscut crengile care-i atingeau uşor obrazul, soarele care făcea să plutească
mirosul de nămol cald, de apă plină de lumină. Fiul ei era singur acolo, aşezat pe o dală de
234
Andrei Makine
beton. îmbrăcat, îşi lega şireturile de la pantofi (perechea pe care visa să o poarte cînd va veni primăvara...).
Micul grup de rochii colorate şi cei doi tovarăşi ai lui erau departe. Mergeau pe mal:
băieţii aruncau cu pietre, încercînd să facă rotocoale, priete-nele lor le numărau ţipînd,
ciondănindu-se. Starea sufletească se schimbă repede cînd eşti tînăr, a remarcat înlăuntrul ei o voce
pe care n-o asculta... El şi-a netezit părul, şi-a vîrît cămaşa în pantaloni, a aruncat o privire spre
tinerii care plecau, apoi s-a îndreptat spre Hoardă... Ea nu s-a mişcat, sperînd şi temîndu-se ca nu
cumva el să se întoarcă, s-o vadă, şi atunci, ca prin farmec, totul să se dezlege, să se limpezească,
să devină simplu ca unduirea frunzelor lunguieţe din faţa genelor ei... Dar el mergea cu capul uşor
plecat, fără să se uite în urma lui. Şchiopăta şi părea obişnuit cu mersul acela.
Noaptea i-a revăzut silueta ridicată pe marginea de oţel înaintea plonjonului. Acum, în amintirea
aceasta încă sfişietoare, dar deja suportabilă, i se părea că-i zăreşte sub pielea subţire pulsaţiile inimii.
El se desprindea de grindă, zbura şi în clipa aceea trupul lui devenea desăvîrşit — o rază de
lumină în mijlocul betonului înnegrit şi al ruginii...
Şi-a imaginat, unul cîte unul, chipurile adoles-centelor care îi încurajaseră pe scufundători. Uneia
dintre ele îi erau destinate lungile căderi într-un pătrat de apă înconjurat cu fiare vechi. (Şi poate că
ea scosese un strigăt isteric.) Sau poate celei care se arăta, dimpotrivă, cea mai indiferentă la spectacol.
Hazardul acestor atracţii tinereşti este întot-deauna imprevizibil. Gîndul acela, prin
banalitatea lui sentimentală, i-a făcut brusc bine, destinzîndu-i trupul care nu mai era, de la scena
de pe malul rîului, decît un spasm înăbuşitor, vîscos. „Da, este de vîrsta lui, s-a gîndit ea, lăsînduse
în voia rela-xării interioare. Da, primăvara asta frumoasă..."