Download PDF - Churry-Burry

230
Andrei Makine
noapte cu promoroacă. Vocea ei a răsunat parcă departe de conversaţia lor.
Aerul se încălzise într-atît, încît locatarii lăsau adesea ferestrele deschise şi astfel, într-o zi, cînd înconjura
clădirea, a auzit involuntar cîteva cuvinte. A recunoscut fară dificultate vocea infirmierei,
o voce totuşi neobişnuită, aproape veselă.
— lar şalul acesta, spunea ea, e absurd, mi-l oferă ca o regină servitoarei sale! Voi avea mare
nevoie de el pe căldura asta, cu siguranţă...
o altă voce, a directoarei, îşi dădea părerea, mai puţin clară... Ea a grăbit pasul de teamă să nu fie
văzută, perplexă, descumpănită, cu un murmur inconştient pe buze: „Ce neadevăr! I-am dat şalul în
plină iamă..." Apoi s-ă liniştit şi, amintindu-şi vocea vioaie, surescitată a infirmierei, şi-a spus că,
ciu-dat, în rău şi în răutate se putea găsi fără efort o
fericire imediată şi chiar mult mai variată decît în bine...
La cîteva zile după aceea, cînd închidea uşa bi-bliotecii, a auzit în fundul coridorului, ca un ecou
şuierător: „Hîrş-ş-ş!"
Totul o orbea, o asurzea, o răscolea în lumea plină de lumină şi de zgomote. Asurzitoare a fost şi
părerea „doctorului-între-noi", pe care l-a întîlnit într-o zi în oraş. A vorbit zîmbind, sigur de el,
privind-o insistent, fără să-şi ascundă curiozitatea. După el („în primul rînd", spunea el îndoindu-şi
un deget), starea fiului ei nu era gravă, toţi doctorii francezi erau nişte „panicarzi" (alt deget
îndoit), dar mai ales (al treilea deget îndoit, cu un zîmbet exagerat) nu trebuia să-şi piardă bucuria
de a trăi. Tonul lui a mirat-o. A desluşit un sens evaziv în cuvintele cu care o îmbărbăta. Era
îmbrăcat cu o eleganţă pe care ea a considerat-o agresivă şi aproape extravagantă pe strada aceea
modestă (papionul,
Crima Olgai Arbelina 231
costumul care i se mula pe trupul îndesat, pantofii negri cu vîrf ascuţit), dar totul îi părea acum
agresiv şi ciudat în viaţa care se reînnoia. Şi apoi, el avea obiceiul să glumească chiar şi în timpul
operaţiilor...
Fiul ei s-a schimbat mult. Existenţa lui de ado-lescent invizibil se transforma într-o absenţă bătătoare
la ochi, într-o stare de asediu demonstrativă, pe care, oricum, ea nu îndrăznea să i-o curme...
într-o seară, el se afla în bucătărie în momentul în care ea se întorcea acasă de la Hoardă. în bucătărie...
Probabil că a ghicit ce însemna asta pentru ei. I-a auzit paşii pe trepte şi s-a năpustit în
camera lui cu un elan atît de frenetic, a zburat de-a lungul coridorului cu o grabă atît de disperată,
încît ea a simţit în inişcarea aerului lăsat de fuga aceea un suflu al hăului pe care-l purta în el.
Hăul acela s-a căscat în mijlocul unei zile de mai calde, aproape văratice...
Sosirea lunii mai era neverosimilă. Venită brusc, în timp ce ea se simţea încă în februarie sau, cel
mult, în martie, luna aceea a fost fierbinte, iar loca-tarii Hoardei, care în ajun mai vorbeau încă de
iarna fără precedent, citau acum ziarele în care se promitea „o vară timpurie şi toridă"...
Şi mai de necrezut era pînda înnebunită, chinui-toare, pe după crengile sălciilor, lîngă ruinele
podu-lui. Ea era acolo, ascunsă, cu ochii răniţi de ceea ce vedea prin unduirea crengilor. Pe una din
grinzile de oţel, la cîţiva metri de rîu, se ridicau trei trupuri tinere în costume de baie. Unul cîte
unul săreau în apă, plonjînd printre blocurile de beton care-şi iţeau armătura ruginită... A desluşit
silueta fiului ei printr-o violentă senzaţie de fragilitate pe care o iradia trupul acela foarte alb, zvelt
şi atît de diferit de celelalte două, înroşite de soare, cu picioare cam strîmbe şi scurte, trupuri ce
prefigurau statura masculină obişnuită. Cînd, înainte de a plonja, se legăna uşor pe grindă, semăna
cu o statuie lungă de ghips, care se înclina periculos şi cădea... „E cel mai frumos", a strigat