Download PDF - Churry-Burry

în luminozitatea deja primăvăratică a zărit ea un strat fin, alb, pe florile brune din infuzie. Avărsat-o
maşinal cînd s-a întors din baie, s-a dus în cameră şi acolo a înlemnit uimită. Şi camera era
plină de lumină şi nu avea nimic nocturn. Totuşi, el putea să intre dintr-un moment în altul!
A tras repede perdelele (prea înguste, ele lăsau întotdeauna o crăpătură), a aruncat cîteva aşchii de
lemn în sobă (nu mai încălzeau de o săptămînă), a hotărît să-şi pună o lampă pe noptieră, lampa
grea cu abajur de mătase, care trona de obicei pe etajeră. Aprinsă, estompa strălucirea soarelui
care, încurcat printre crengile sălciilor, parcă nu mai voia să se stingă...
A fost unul din gesturile stîngace şi vagi comise cînd faci dragoste. o mînă care brusc se dezvaţă să
mişte în lumea reală. A simţit mîna aceea, degetele ei răcoroase, blînde, atingîndu-i umărul,
cuprinzîndu-i sînul...
Apoi mîna şi-a luat zborul descriind un cerc ezi-tant, inutil de amplu (oare el voia să îndepărteze
aba-jurul prea mare, prea apropiat, să stingă lumina?). Cu ochii închişi, ea a ghicit mişcarea şi, o
secundă mai tîrziu, zgomotul. Un început de zgomot...
Ceea ce s-a întîmplat a fost atît de brusc şi de iremediabil încît, după cîteva ore, şi poate chiar după
cîteva zile, ea a continuat să trăiască în mo-mentul de dinaintea zgomotului. Venea la Hoardă, îi
întîlnea locatarii, îi asculta, dar în partea cea mai ascunsă a fiinţei sale se derula mereu aceeaşi
scenă care nu putea să aibă sfirşit, căci viaţa de după acest sfirşit ar fi devenit imposibilă.
...Pe sub pleoapele ei închise recunoştea o mînă care îşi lua zborul, stîngace ca o pasăre de noapte
obligată să zboare în plină zi. Mîna tatona în gol, se ciocnea de abajur... începutul de zgomot era
228
Andreî Makine
scrîşnetul soclului de faianţă pe lemnul măsuţei de lîngă pat. A ghicit printre gene cum se schiţa o
cădere. Reflexul — faianţă, cioburi, o mînă crestată, sînge - a luat-o înaintea oricărui gînd. A întins
bra-ţul. A înţeles imediat. A înlemnit. Lampa a căzut. El s-a smuls din trupul acela de femeie
devenit mai mult mort decît viu, s-a năpustit afară din încăpere...
o bătrînă de la azil îi vorbea despre zilele calde şi despre nopţile încă răcoroase. Ea o aproba,-repetînd
banalităţile pe care le auzea, dar viaţa îi era condensată în imaginea cîtorva gesturi: o mînă
porneşte la întîmplare în penumbră, un abajur se înclină, un braţ se avîntă, înţepeneşte...
Şi scena se iveşte brusc în lumina violentă a oro-rii: un adolescent înfundat în pîntecele unei femei.
o mamă şi fiul ei...
Privirea i-a rămas prizonieră în camera aceea, în neîncetata repetare a unui gest întrerupt. Dar şi în
imaginea înspăimîntătoare din oglindă: o femeie culcată pe spate, cu genunchii îndepărtaţi, cu pîntecele
oferit, cu un braţ întins, împietrit.
lar cînd ea arunca o privire afară, iureşul vieţii de primăvară o orbea cu graba lui voioasă. Totul în
lume se schimba văzînd cu ochh - copacii, încă goi în ajun, s-au acoperit cu vălul albăstrui al
primelor frunze, o tulpină sălbatică străpungea spre soare scîndurile treptelor, oamenii, ca la un
semnal sta-bilit dinainte, au părăsit vizuinile căptuşite ale Hoardei. Mulţimea lor a apăsat-o, Erau
incredibil de numeroşi, gălăgioşi, plini de familiaritate şi de o vulgară aviditate de a trăi. Cuvintele
lor (avea im-presia că se interpelau mereu strigînd) o năuceau. Intr-o zi, în sala bibliotecii, au
comentat cu entu-ziasm reconstrucţia anunţată a podului. Aclamau noul pod ca şi cum ar fi fost
vorba de o eră nouă în viaţa lor. „Legătură directă cu Parisul pe şosea!" urla un ofiţer bătrîn care
mergea la Paris o dată pe an. Se felicitau şi pentru decizia autorităţilor de a „curăţa de mărăcini
cele două maluri". Cu stupoare, şi-a dat seama că prin mărăcini ei înţelegeau pădu-rea din spatele
Hoardei. A intervenit, încercînd să spună ce era magic în copacii aceia, chiar prea bătrîni sau
plăpînzi, într-o dimineaţă geroasă sau într-o