Download PDF - Churry-Burry

Andreî Makine
Era un zgomot continuu, tot mai puternic, fluidificat. El impregna puţin cîte puţin opacitatea
pufoasă a ceţii. La prima lumină a dimineţii, des-chizînd fereastra, a văzut pajiştea inundată, sălciile
care se aflau în mijlocul unui lac, apa care se încreţea încet la cîţiva paşi de trepte.
Seara, toată Hoarda avea să devină o insulă, iar casa lor, un mic promontoriu deasupra întinderii
liniştite şi ceţoase a apelor.
„Doctorul-între-noi", în a doua zi de inundaţii, încălţat cu cizme lungi de cauciuc, le-a adus pîine.
Apoi apa a mai urcat cîţiva centimetri şi chiar şi echipamentul acela a devenit insuficient. Au fost
uitaţi, aşteptîndu-se revenirea soarelui şi descreş-terea apelor.
Zilele erau ceţoase, călduţe şi parcă nu existau, ci veneau dintr-un trecut foarte îndepărtat, în care
chiar şi durerea dispărea. Noaptea se auzea doar clipocitul adormitor al apei pe treptele scării. Şi,
în noaptea aceea, cînd a intrat el în cameră, ţipetele unui stol de păsări - migratoare, probabil, care,
epuizate de călătorie, nu găseau un loc unde să poposească şi s-au năpustit pe acoperişul Hoardei
de Aur... Sub mareea vocilor nenumărate şi-a lăsat din nou trupul în voia lui, acest trup care, pe
nesim-ţite, de la o noapte la alta, cucerise o libertate secretă, inaccesibilă în dragostea trează. Un
trup care, din moartea lui atît de vie, răspundea mîngîie-rilor, sculpta dorinţa. Un trup de amantă
adormită. Trupul născut în adîncul unui vis, pe care adoles-centul putea să-l retrăiască la nesfirşit.
Dumneaţa, cînd a împins uşa, a speriat vreo zece păsări care se aşezaseră pe acoperiş. Au ripostat
in-dignate şi au început să plutească deasupra oglin-zii mate a apelor. Deasupra cerului răsturnat,
care
Crima Olgai Arbelina 223
începea la prima treaptă a scării şi în care lunecau aripile lor albe şi mute...
Mai multe nopţi şi zile s-a înecat în tihna aceea ceţoasă, în lenea somnoroasă a apelor. în sfirşit,
într-o seară încă luminoasă, ea a remarcat că norii oglindiţi pe pajiştea inundată se îndepărtaseră de
casă. o fişie de pămînt deformat, plină de tulpini şi de smocuri de iarbă, a ieşit din apă, asemenea
unei aripioare dorsale de peşte imens. Pămîntul acela mustind de umezeală a înconjurat casa, s-a
întins de-a lungul Hoardei... Pe fereastră şi-a văzut fiul cu o sacoşă pentru cumpărături pe umăr,
care pleca încet, pipăind cu piciorul ajurul nesigur al acestei prime cărări. După o oră s-a întors
încărcat. Umbra lui se oglindea în apa învăpăiată de asfinţit. Ea a şovăit, apoi l-a primit pe trepte.
Au rămas un moment, şi unul, şi celălalt, fără să se privească, nemişcaţi în faţa întinderii
înseninate.
în seara aceea, sau în următoarea, poate, un gînd a rănit-o cu adevărul lui dureros şi frumos. Dacă
ceea ce trăiau ei se putea numi dragoste, atund era o dragoste absolută, deoarece era lovită de o
interdicţie inviolabilă şi totuşi violată, o dragoste văzută doar de privirea lui Dumnezeu, fiind monstruos
de inacceptabilă pentru oameni, o dragoste trăită ca o veşnică primă clipă a unei alte vieţi...
De luni de zile gîndurile ei ajungeau la acel ceva de neconceput şi deveniseră inutile. Revenirea lor
acum a neliniştit-o. Ar fi vrut să rămînă în simpli-tatea transparentă şi mută a simţurilor. Da, să se
întoarcă la mirosul focului, la presărarea aeriană a promoroacei care cădea de pe o creangă înzăpezită...
Dar o nouă verigă îi reţinea gîndul: „Dragos-tea aceasta, poate prima şi ultima trăită de acest
copil. Şi pentru mine ? Tot prima şi ultima dragoste, căci nimeni nu m-a iubit vreodată aşa, cu
teama arzătoare de a nu-mi face rău. Nimeni nu mă va
224
Andreî Makine