Download PDF - Churry-Burry

ei dezordine casnică, anunţa şi ea pregă-tirile de plecare. A deschis uşa care, în spate, dădea spre o
curte mică. Viscolul se liniştise. Ultimii fulgi pluteau încet, atraşi de flacăra lumînării. Zăpada era
netedă, neîntinată, nici măcar păsările nu avu-seseră încă timp să o consteleze cu urmele lor. Sub
învelişul alb, zidurile, cornişele, burlanele aveau o frumuseţe suplă, pufoasă...
A simţit că se apropie cineva, apoi i-a auzit paşii. S-a întors, i-a întîlnit privirea şi amîndoi au
înţeles că era inutil să-şi pună întrebările rituale. El stătea lîngă ea şi urmărea unduirea fulgilor care
se des-prindeau din cerul cenuşiu şi coborau încet spre
217
flacăra lumînării... Fugeau deja, bînd un ceai răcit repede, ronţăind pîine, scriind un bilet de mulţumire
pentru Li. Ghiceau, fără să şi-o mărturisească însă, că trebuiau să părăsească oraşul înainte de
a se lumina, înainte ca mulţimea să umple străzile, înainte ca zăpada să fie călcată în picioare... Şi
cînd, gîfiind, s-au lăsat să cadă pe bancheta unui vagon gol, în primul tren de dimineaţă, cînd, în
penumbră, a zărit chipul tînăr din faţa ei, ochii lui, care se şi închideau împovăraţi de somn, a
înţeles, fără să vrea să înţeleagă, că fuga lor, trenul gol care se legăna într-un ţăcănit somnoros,
ferestrele orbite de fulgi, ei doi cu abisul lor şi chiar şi degetele încă de copil, care fremătau uşor
într-un început de vis — toate alcătuiau o altă viaţă din care descoperea cele dintîi clipe.
De acum înainte i se părea că ceilalţi puteau s-o înţeleagă. Nu datorită cuvintelor pe care ea le-ar fi
spus lor. Nu, un obiect, un gest, un miros vor fi de ajuns. încă din ianuarie, în perioada vagă dintre
vechiul şi noul calendar, îi dăduse infirmierei de la casa de bătrîni şalul ei ajurat din angora gri.
Tînăra venise la bibliotecă să caute cronicile din ultimul război, sperînd să găsească în ele, spunea
ea, indicaţii despre locul morţii iubitului ei. lar sub lîna roasă a rochiei se ghiceau dîrdîielile
trupului ei slab şi pe buze, în privire — lupta vio-lentă dintre orgoliul de a fi trăit o mare iubire atît
de frumoasă şi de tragică şi teama umilitoare de a fi bănuită de minciună... Plecase cu şalul pe
umeri, foarte încurcată, neştiind cum să interpreteze darul, iar Olga, în momentul acela, a intuit
ameţitor înţe-lesul vieţii femeii, al serilor petrecute într-o cameră prost încălzită şi al fărîmei mfime
de confort pe care lîna cenuşie avea să i-o răspîndească în trup...
218
Andrei Makine
Intr-o zi, după întoarcerea lor de la Paris, l-a întrerupt pe fostul spadasin, care se lansase în
obişnuita lui poveste de război. A vorbit foarte încet, ca pentru ea însăşi, despre o noapte
îndepărtată de sărbătoare într-un conac mare la marginea unei păduri, despre o grădină înspumată
de ciorchinii florilor de măr. Şi despre tînărul călăreţ care se ivise brusc în faţa unei tinere copile
cuprinse de ameţeală. Ea a ghicit că bărbatul care, neostenit, de ani de zile, îşi agita braţul, imitînd
sabia, da, acel tăietor de capete, nu era altul decît tînărul cavaler din mijlocul unei grădini
nocturne. Şi că trebuia să i se spună foarte simplu: „Uitaţi de războaie, de sînge. Eu ştiu că vă
urmăreşte privirea unui om pe care l-aţi ucis. Ochii celui care deja simte tăişul pătrunzîndu-i în gît.
Şi, pentru a fugi de ea, strigaţi interminabilul dumneavoastră «hîrş-ş-ş» şi rîdeţi, iar ceilalţi se tem
de rîsul acela. Uitaţi. Căci în tinereţea dumneavoastră probabil a existat o noapte, o cîmpie cu iarbă
rece, o grădină albă de flori, pe care aţi străbătut-o călare..." A rostit doar cîteva cuvinte: noapte,
meri, petele albe pe coama unui cal... 1 s-a părut că faţa bărbatului care o asculta se elibera de
grimasele ei, devenea simplă şi gravă. Nu şi-a mai făcut niciodată înaintea ei numărul de spadasin.
Se vedea de acum încolo mult mai apropiată de ceilalţi. Apropiată de cîmp, de nopţi, de copaci, de
nori, de cerul pe care oamenii îl purtau în ei şi care alcătuia o limbă misterioasă, în care o
înţelegeau fără cuvinte. Intr-o zi, cu o bucurie care i-a ciuruit tîmplele cu mii de aşchii fierbinţi, a
avut o speranţă nebunească: poate că şi ceea ce trăia ea putea fi, într-o'zi, mărturisit?