Download PDF - Churry-Burry

zăpadă care se abăteau asupra geamurilor şi, undeva, în străfundurile oraşului, semnalul înăbuşit al
unei sirene... Doctorul a mormăit, a aprins un chibrit. A sclipit lumina unei lămpi cu petrol. Şi-au
luat rămas-bun, dar el a vrut să-i însoţească pînă la uşă, aşteptarea în întuneric îi apropiase...
Mergînd alături de ea pe coridorul prost luminat s-a crezut obligat să vorbească şi a rostit o frază
vizibil lipsită de semnificaţie, dar care a rănit-o. Era una din tur-nurile foarte franţuzeşti care îi
păcălesc pe străini prin uşurinţa lor derutantă. „Ştiţi, în situaţia în care sîntem, e preferabil să trăiţi
de pe o zi pe alta..." A existat o undă melancolică şi aproape tandră în vocea lui. Şi-a pierdut
vigilenţa care se exprima în intonaţiile lui obişnuite, seci şi fals iritate. „Şi apoi, fiecare zi cu
crucea ei", a adăugat el cu o voce deja neutră, deschizîndu-i uşa. Probabil că-şi dăduse singur
seama de dublul înţeles al vorbelor sale.
215
Parisul era în întregime cufundat în întuneric. Doar farurile maşinilor străpungeau noianul învolburat
al ninsorii. Au traversat Sena pe un pod fanto-matic, ale cărui gigantice arcuiri de oţel se
legănau parcă în ritmul de du-te-vino al rafalelor. Pe o stradă, înghesuită între casele oarbe, o ceată
mică gesticula în jurul unei femei întinse în zăpada căl-cată în picioare. Ceva mai departe, un
autobuz nu izbutea să demareze, aerul înţepător îţi zgîria nările, te îneca, apoi o nouă trombă îl
mătura. In locul acela, fugind de vacarmul asfixiant al maşinilor, ea a greşit strada. în loc să ajungă
pe bulevardul care i-ar fi dus direct la casa lui Li, au dat de un zid monoton, interminabil. S-o ia la
dreapta ? La stînga ? A vrut mai ales să se întoarcă cu spatele la rafale. Peste gard se revărsau
efluvii dulcege, greţoase, care pe vreme liniştită stagnau probabil între pere-ţii abatoarelor...
Mergeau, alunecînd adesea, prin-zîndu-se de braţ. Ea îşi ridica fruntea spre ninsoare, parcă pentru
a alunga fraza care-i cadenţa absurd paşii: „In-situaţia-în-care-sîntem-în-situaţia-în-ca-re-sîntem..."
Brusc, în întunericul biciuit de vijelie, s-a înălţat un strigăt inuman prin forţa lui, un muget smuls
din măruntaiele unui animal, o chemare înnebunită şi tragică. Ea a tresărit, a grăbit pasul, s-a
împle-ticit. El a apucat-o de cot, a oprit-o din începutul de cădere. Feţele lor s-au aflat atît de
aproape, încît Olga i-a văzut tremurul uşor al buzelor şi i-a auzit vocea, în ciuda înverşunării
vîntului:
— Nu trebuie să-ţi fie frică... Ea l-a privit în ochi şi a întrebat total inconştientă, ca într-un simplu
ecou al acelei voci: „Frică de ce..."
— De nimic, a răspuns el şi şi-au reluat mersul. Li s-a dus să doarmă în atelierul ei, lăsîndu-le salonul
minuscul, înţesat cu mobile şi, de cîtva timp, cu lăzi şi bagaje pregătite pentru plecare.
216
Andrei Makine
Au rămas singuri: ea, instalată pe canapeaua micuţă, pe care, ca să te culci, trebuia să te mulezi, el
pe fotoliile lipite, înghesuite între pian şi masă... Nu dormeau, ghiceau amîndoi, ghiceau veghea
dis-cretă a celuilalt în întuneric... In cele din urmă, ea a recunoscut respiraţia căreia nu-i mai păsa
de pre-zenţa celuilalt, răsuflarea de om care doarme, cu muzica ei inimitabilă, sincopată şi
înduioşătoare. S-a întors pe spate, pregătită pentru ceasuri lungi de nesomn, chiar mulţumită de
ciudăţenia acelui loc unde evocarea impresiilor care o asaltau putea să treacă drept unjoc al
insomniei... Intinzînd bra-ţul, ar fi putut să atingă fotoliile în care dormea fiul ei. Apartamentul
acela întunecat, într-un oraş mare, întunecat şi pustiu, ei doi, atît de aproape unul de celălalt,
împreună cu lucrul acela mon-struos, unic, indicibil, care îi lega... întunericul a început să-i ţîrîie în
urechi. A întins mîna, a apucat o cutie de chibrituri, a apropiat flacăra de ceasul ei demînă. Era
patru şijumătate dimineaţa. S-a sculat, s-a îmbrăcat şi deja în gestul acela a simţit un preludiu
agreabil al fugii lor. Apa din baia micuţă era glacială, ca într-o casă părăsită, bucătăria, cu mărunta