Download PDF - Churry-Burry

acelei singurătăţi, o cameră, viaţa silenţioasă a focului. Şi cuplul acela, o femeie cufun-dată într-un
somn mai de neclintit decît o letargie, un adolescent cu gesturi lente, cu privirea uimită, el însuşi
surprins de vraja crimei lui. o mamă şi fiul ei.
„Deci sînt nebună", şi-a spus ea cu o resemnare liniştită, observînd bucăţile din creanga pe care
tocmai o rupsese. Privirea i s-a aventurat printre trunchiurile negre din jurul ei, printre mărăcinii
tasaţi, apoi s-a ridicat spre vîrful copacilor. A văzut că cerul se degajase pe tot cuprinsul lui
nocturn. Ultimii nori, într-un interminabil şir vaporos, păreau să se îndepărteze vertical de pămînt,
parcă atraşi de lună, şi să dispară în nimbul ei uşor irizat.
Atunci, cu privirea aţintită asupra acelei fugi ascendente, şi-a imaginat ea întreg pămîntul, glo-bu]
acesta, lumea aceasta locuită de oameni. Da, toţi oamenii care vorbeau, zîmbeau, plîngeau, se
strîngeau în braţe, se rugau la zeii lor, ucideau milioane de semeni de-ai lor şi, ca şi cum nu s-ar fi
întîmplat nimic, continuau să se iubească, să se roage, să spere, înainte de a traversa stratul subţire
de pămînt care despărţea toată agitaţia aceasta de nemişcarea morţilor.
Vorbele pe care s-a auzit rostindu-le au mirat-o mai puţin decît vălul uşor al respiraţiei sale, care a
strălucit sub o rază de lună: „Ei sînt cei care trăiesc în nebunia cea mai desăvîrşită. Ei, acolo, pe
globul lor..." S-a aplecat şi a început să adune bu-căţile din creanga ruptă... Dincolo de ultimii
copaci din pădure a zărit casa lor - luna, făcînd ocolul zidurilor Hoardei, lumina treptele mici,
înzăpezite, albăstrea una dintre ferestre. A zărit-o tot cu privi-rea aceea îndepărtată, aruncată din
fuga verticală a norilor. Tot planeta aceasta în întregime, şi, în partea ei neagră, nocturnă, o
locuinţă în lungime, lipită de perete. Şi cuplul acela uitat de lume. o femeie şi un adolescent. o
mamă şi fiul ei... Un văl uşor a urcat din nou dintre buzele ei. Mur-murul cuvintelor s-a topit în
aerul îngheţat... Un cuplu straniu. Un adolescent care va muri în curînd. Ultima lui iarnă, poate.
Ultima primăvară. El se gîndeşte la asta. Şi trupul acela de femeie pe care-l iubeşte, primul trup din
viaţa lui. Şi ultimul...
Minuscula nebulozitate a cuvintelor din jurul buzelor ei s-a risipit. Nu mai exista decît albastrul
lunii pe treptele acoperite cu zăpadă. Puţină zăpadă şi pe creanga de deasupra cărării. Urmele de
sub copaci, ale ei, ale altcuiva. Liniştea. Noaptea în care a venit el, a rămas, a plecat. o noapte atît
de sfişie-toare de viaţă, atît de apropiată de moarte.
Totul trebuia să fie exact aşa, înţelegea ea acum: femeia, adolescentul, intimitatea lor indicibilă în
casa suspendată pe marginea unei nopţi de iarnă, pe marginea unui hău, străină de globul mişunînd
de vieţi omeneşti, grăbite şi crude. Ea a simţit totul ca pe un adevăr suprem. Un adevăr care era
spus cu transparenţa albăstruie de pe trepte, cu freamă-tul unei constelaţii chiar deasupra zidului
Hoardei, cu singurătatea ei în faţa cerului. Nimeni pe lume, în univers, nu ştia că ea stătea acolo, cu
trupul transparent de frig, cu ochii larg deschişi... Inţe-legea că, spus în cuvinte, adevărul acela
însemna nebunie. Dar cuvintele, în clipa aceea, se trans-formau într-un abur alb şi nu spuneau decît
scurta lor scînteiere în lumina stelară...
A vrut să-şi ardă trofeele în soba din bucătărie, ca să pregătească în acelaşi timp ceaiul şi să aştepte
ivirea zorilor, cînd căutarea lemnelor va fi mai uşoară. Nu i-a venit să-şi creadă ochilor cînd a
văzut crengile strînse într-un mănunchi gros lîngă sobă. Pe coaja lor străluceau încă picături de zăpadă
topită... Şi-a amintit de privirea pe care o aruncase el spre focul muribund din sobă cînd fugea
din cameră. Aşadar, cu o oră sau două înaintea ei rătăcise prin întuneric, printre copaci. Urmele lui
le văzuse ea pe zăpadă... Ceea ce o surprindea cel mai mult era să ştie că priviseră acelaşi cer nocturn,
că zăriseră acelaşi văl ieşindu-le printre buze. La un interval de cîteva minute insondabile.
Nu i-a mai scris o nouă scrisoare lui L.M., ci i-a trimis-o pe cea veche, scrisoarea laborioasă de
rup-tură, pe care a uitat chiar să corecteze data.
Ceea ce trăia ea nu rnai era împărţit în zile sau în ore, nici în dus şi întors, nici în gesturi, nici în
temeri, nici în previziuni, nici în cauze şi efectele lor. Se făcea brusc o lumină aparte (ca paloarea
liniştită de deasupra căii ferate dezafectate, pe care a trebuit s-o urmeze într-o după-amiază de