Download PDF - Churry-Burry

datorează unui copil. Grădina dinjurul casei părinteşti, călă-toriilelabunici... Sau şi... Nu, nimic
dintoate aces-tea. Durerea. Aşteptarea anxioasă a noii dureri. Un răgaz nesigur, care nu dura decît
atît cît să-i îngăduie speranţei să se nască şi să piară.
Intr-o zi, ea a încercat să salveze din vidul acela ceea ce mai putea fi salvat, frînturi neînsemnate,
cînd un zîmbet, cînd o clipă de linişte. Erau atît de puţine ! Mai nimic! Poate o reminiscenţă vagă :
o zi însorită şi rece - eeoul unei alte ierni pierdute în primii ani ai acelei copilării sărace, care
trecuse pe nesimţite pentru ea... El are cinci sau şase ani şi vede zăpadă pentru prima oară în viaţă.
Aleargă spre ea făcînd să scrîşnească frunzele moarte presă-rate cu cristale şi îi arată un ciob de
gheaţă cu cîteva fire de iarbă şi o minusculă corolă de floare încătuşată în transparenţa ei umedă.
Ea se pregă-teşte să se extazieze sau să se lanseze în comentarii fizice. Dar intuitia îi stăvileşte
cuvintele. Rămîn unul lîngă celălalt, tăcuţi, urmărind prelingerea lentă a frumusetii şi eliberarea
tulpinilor care, fără gheaţă, devin moi şi lipsite de farmec.
Uitarea de sine în clipa aceea din trecut a fost atît de adîncă, încît avea să-i trebuiască un moment
ca să-şi obişnuiască privirea cu amurgul de iamă, cu cărarea ce ocolea Hoarda. Se întorcea de la
biblio-tecă. Intr-un loc, ca să se urce pe o movilă mare de zăpadă, trebuia să se sprijine bine de
piatră, aproape să se lipească de suprafaţa ei aspră. A executat seria de mişcări anevoioase cu o
încetineală maşi-nală, simţindu-se iarăşi altundeva... într-o lungă seară de vară, cu mulţi ani în
urmă. La lumina unui asfinţit voalat, cald. Zidurile Hoardei sînt călduţe şi, ca în fiecare vară,
întreţesute cu hamei. Ea şade pe treptele lor de lemn, nemişcată, visătoare, urmă-rind din ochi paşii
copilului, băiatul de şapte ani care merge pe mal, se apleacă, scormoneşte în nisip. Apoi se
îndreaptă spre ea radios. „Uite ce pecete!" E o bucată de calcar cu o volută adîncă, lată, punctată de
paietele sidefii ale unui amonit. Scobitura aceea aminteşte de un obiect şi asemănarea este
neliniştitoare. „Ai zice că e un ghips pentru genun-chiul meu", murrnură copilul. Ea îi întîlneşte
privirea, se simte descumpănită, se preface că e veselă: „Oh, ştii, ghipsul tău..." Copilul o
întrerupe. Cu urechea lipită de amprenta de pe scoică ascultă:
„Se aude zgomotul mării... o mare care nu mai există..." El îi întinde descoperirea lui. Ea o lipeşte
de ureche, ascultă. Se aude liniştea serii, strigătul unei păsări, respiraţia discretă, reţinută a
copilului...
Ivirea clipelor de odinioară a durat pînă noap-tea. Abia conştientă, a împins uşa, şi-a scos paltonul,
s-a dus să aprindă cuptorul, să pregătească ceaiul... Dar dincolo de gesturi, crîmpeie de
trecut, mereu neînsemnate şi, •a» fi zis, inutile, se dez-văluiau, o lăsau să trăiască în timpul lor
luminos. Ea se apropia de masă, îşi lua cana, ceainicul... (într-o zi de primăvară, pe cînd era încă la
Paris, într-un apartament întunecos unde o singură rază de soare pătrunde la sfirşitul după-amiezei,
reflec-tîndu-se în ferestrele casei din faţă. Apartamentul în care se şi presimte plecarea apropiată.
Raza palidă lunecă pe masă, umple un buchet de crengi de măr înflorit. Oprită în prag, îl surprinde
pe copi-lul care, cu chipul cufundat în ciorchinii albi, şop-teşte, imitînd mai multe voci, cu o
intonaţie rînd pe rînd rugătoare sau înflăcărată. Face un pas înapoi, o trădează scîrţîitul unei lame
de parchet. Copilul îşi ridică faţa. Se privesc îndelung în tăcere...) Ea s-a trezit în mijlocul
bucătăriei, neînţelegînd ce să facă oare cu cana, cu ceainicul pe care le ţinea încă în mînă ca pe
nişte obiecte cărora nu le cunoşti întrebuinţarea...
Mai tîrziu, în cursul serii, şi-a dat seama de o neglijenţă supărătoare, şi-a pus din nou paltonul, a
ieşit pe scări şi, cu ajutorul unui topor vechi, a acoperit cu crestături stratul gros de gheaţă de pe
trepte. Apoi, luînd-o iar pe cărăruia ce înconjura zidul, a brăzdat panta lunecoasă a micului urcuş în
locul cel mai periculos...
Inainte de a adormi, au mai fost cîteva căderi luminoase în trecut. Şi, încă o dată, revenindu-şi,
revăzînd într-o singură privire toate acele licănri pe care memoria ei le reţinuse în taină, i-a venit o
idee care a uimit-o prin evidenţa ei: „Aşadar, n-am uitat nimic, n-am pierdut absolut nimic..."