Download PDF - Churry-Burry

sculat atît de brusc, încît a dat impresia că zboară — traversînd camera, apucîndu-şi paltonul,
lumînarea, trăgînd uşa...
Somnul lui a durat cît intervalul dintre miezul nopţii şi replica lui în noaptea de Anul Nou care nu
exista decît în vechiul calendar.
A doua zi după sărbătoarea fantomă, dimineaţa a început pentru ea cu mult înainte de ivirea zorilor,
încă în somnolenţa tulbure a nopţii, cu o flacără lunguiaţă fumegînd înecat într-un capăt de
lumî-nare topită. Tiptil, se ducea şi venea prin cameră, deschidea cutii pline de scrisori, de hîrţoage
vechi, le tria, le arunca pe cele mai multe într-o ladă de placaj, lîngă sobă, unde se îngrămădea tot
ce folosea la înteţirea focului. Locul care se elibera puţin cîte puţin pe dulapul ticsit de cutii, pe
rafturile etajerei îi provoca, prin golul său, o bucurie vagă, dar reală. Senzatia unei călătorii
apropiate sau a unei mutări...
Şi-a auzit fiul deschizînd uşa de la intrare, apoi coborînd treptele mici de lemn - cîteva vinişoare de
apă îngheţată dintre scînduri i-au ţipat sub paşi. Ascunsă după perdea, l-a urmărit cu privlrea de-a
lungul cărării pe care o luase. Cine era el oare ?
Adolescentul îmbrăcat cu un palton bărbătesc prea larg şi încă prea lung. Fiul ei, care avea să-i
salute, cînd îi întîlnea, pe locatarii Hoardei, iar în oraşul de sus, pe unii francezi cunoscuţi, şi să
pri-mească salutul lor cu aerul cel mai firesc din lume. Sau fiinţa tînără, de nerecunoscut, dintr-o
clipă fugitivă de somn petrecută lîngă un trup de femeie, în camera aceea nocturnă devenită
unduitoare, insta-bilă, la flacăra unei lumînări aşezate pe jos?
Cînd privirea i s-a obişnuit cu ritmul mersului siluetei ce înainta de-a lungul zidului, a remarcat că,
la fiecare pas, piciorul ei, călcîiul ei parcă lovea mînios cărarea îngheţată. Olga şi-a putut înăbuşi la
timp gîndul care se răspîndea ca un acid: „Şchio-pătează..." Cuvintele i s-au curmat. îşi amintea
acum că noaptea, cînd privea trupul firav întins lîngă al ei, zărise înjurul genunchiului o pată vînătă
şi galbenă, urma ultimului hematom... La o rafală de vînt care a îndepărtat pulpanele paltonului,
silueta s-a lăţit şi a dispărut după colţul clădirii. Ea şi-a imaginat din nou toate chipurile pe care
ochii adoles-centului aveau să le întîlnească pe drum şi în oraş. Semănau ciudat cu cele, indignate
sau dispreţui-toare, care, în mintea ei, puteau într-o bună zi să condamne viaţa cuplului lor straniu.
Atunci, cu o voce înăsprită, a murmurat, auzind altceva decît cuvintele pe jumătate nechibzuite:
— Să se ducă toţi naibii cu revelioanele şi cu brutăriile lor! Ei nu vor înţelege niciodată...
A doua zi poştaşul n-a lăsat ziarele la care era abonată biblioteca Hoardei. Cîţiva rari cititori care
înfruntau încă frigul şi drumurile înzăpezite au vorbit despre greva ziariştilor sau a tipografilor, nu
se prea ştia. Poştaşul a repetat explicaţia încă de trei sau patru ori, apoi lumea a sfirşit prin a nu mai
remarca absenţa ştirilor... Trenul care mergea în fiecare dimineaţă la Paris a avut, din cauza căderilor
de zăpadă, mai multe întîrzieri şi, într-o zi (apa îngheţată, se povestea, strîmbase îmbinările
şinelor), a rămas imobilizat toată ziua. Capitala, lumea exterioară păreau de acum înainte improbabile.
Intreruperile de curent cufundau chiar şi oraşul de sus în întuneric încă de la şase seara. Cît
despre fortăreaţa fostei fabrici de bere, localnicii se întrebau dacă mai stă cineva în ea.
Biblioteca rămînea adesea pustie. Nu mai vedeai pe nimeni nici în curtea denivelată de troiene.
Adăpostiţi la ei acasă, locatarii trăiau scurtele zile crepusculare pîndind cele mai mici zgomote de
pe coridoare, interpretîndu-le, închipuindu-se unii pe alţii la pîndă, zgribuliţi sub o pătură sau cu
pumnii lipiţi de cărămizile sobei încălzite cu zgîrcenie. lar dacă apăreau totuşi la bibliotecă, plecau
acasă aproape imediat, fără să-şi spună măcar povestea lor obişnuită, exagerînd doar informaţia
culeasă dintr-un ziar vechi de o săptămînă: „larna cea mai rece de optzeci de ani încoace... De o
sută de ani... De o sută douăzeci de ani..."
In zilele acelea fără viaţă gîndurile ei reveneau adesea la adolescentul îmbrăcat cu un palton greu,
bărbătesc şi care, cînd mergea, lovea pămîntul în-gheţat cu piciorul, ca într-un gest de mînie
copilă-rească. „N-a avut copilărie", îşi spunea ea. Nici una din bucuriile simple pe care lumea le