Download PDF - Churry-Burry

curgă din ea restul de apă cu cîteva mlădiţe de alge şi sloiuri de gheaţă. Clipocitul ultimelor
picături a fost de o sonoritate rară, de o puritate de cristal, care a cize-lat contururile copacilor, a
însufleţit din nou refle-xia lunii într-un hîrtop îngheţat. S-au privit muţi:
două umbre cu chipurile argintate de lună, cu hai-nele în dezordine, două siluete nemişcate, în
noapte, pe malul unui şuvoi domol, de nepătruns... o pală de vînt a adus brusc un imperceptibil
zumzet de viaţă, un amestec stins de strigăte şi de muzică. Ea şi-a întors privirea spre oraşul de sus.
— Oamenii petrec acolo, a spus el ca prin vis şi fără să-şi ia ochii de la apa care sclipea la picioarele
lui.
„Acolo, a repetat ea în sinea ei, mergînd alături de el. Acolo... Aşadar, şi el era conştient că trăia
altundeva."
In noaptea aceea pe malul rîului, probabil fără să-şi dea seama, în agitaţia operaţiei de salvare, s-a
rănit la genunchi. A doua zi s-a format o pungă cu sînge, s-a umflat rapid. Seara i-a urcat brusc
temperatura. De mai multe ori doctorul stabilit în oraşul de sus refuzase să vină. Nu mai exista nici
un drum acceptabil între Villiers-la-Foret şi Hoarda cufundată în întuneric. Chiar şi ei i-a trebuit un
sfert de ceas doar ca să ocolească clădirea şi să ajungă la poarta mare. Cărarea ce mergea de-a
lungul zidului dispăruse, pe alocuri vijeliile sculp-taseră lungi troiene de zăpadă care barau drumul.
A bătut la uşa „doctorului-între-noi". El i-a des-chis imediat, cu toate că trecuse de miezul nopţii,
ca şi cum ar fi aşteptat vizita ei. în timp ce o înso-ţea, a întreţinut cu o viclenie profesională o conversaţie
despre „iarna cea mai aspră din ultima sută de ani". Ca şi în celealte dăţi, a scos de-a
lungul intervenţiei sale mici chicoteli şuşotite. Ai fi zis că nu credea ce i se povesteşte şi că îşi avea
părerea lui despre boala adolescentului. „E o nimica toată, dar chiar o nimica toată", repeta el, fără
să-şi întrerupă cîrîielile. Şi, la fel ca altădată, şi-a comentat ges-turile pe un ton de scamator de
bîlci. „la uite, o minunată p-u-u-u-ncţie-e-e! Şi acum un superb pan-sament cu ser..." Inainte de a
pleca, şi-a aplecat faţa spre adolescent şi l-a anunţat, tot cu aerul unui iluzionist: „lar mîine umbli,
ne-am înţeles ? Ca un om mare ... " în timp ce ieşea, a spus din nou, dar de data aceasta cu vocea
lui obişnuită: „Toate aces-tea rămîn, evident, între noi".
A doua zi copilul s-a sculat... Ea şi-a dat seama că se ruga doar în momentele de convalescenţă
neaş-teptată, nesperată. în restul timpului, dorinţele ei alcătuiau un zumzet continuu de vorbe, pe
care aproape că nu-l mai observa. Pe cînd acele rare rugăciuni conştiente erau de o violenţă
ameninţă-toare la adresa celui care le primea şi pretindeau o schimbare totală în viaţa fiului ei, o
însănătoşire imposibilă, care trebuia să fie posibilă, de vreme ce era vorba de fiul ei. Aşa că, în
seara aceea, strîn-gîndu-şi faţa în mîini, cu buzele uscate de suflul cuvintelor mute, implora,
pretindea o minune... Mai tîrziu, noaptea, calroată, şi-a dat seama, cu o dure-roasă amărăciune, că
minunea era legată de perso-najul acela ciudat, de „doctorul-între-noi", care îi deschisese uşa
îmbrăcat cu un smoching vechi, bine călcat, cu un papion sub mărul lui Adam, ca şi cînd, la miezul
nopţii, în fortăreaţa îngheţată şi neagră a Hoardei se pregătea să se ducă la o petrecere. „Un biet
nebun, aşa cum sîntem toţi aici", s-a gîndit ea. Cuvintele rugăciunii ei febrile reveneau acum ca
nişte ecouri obosite. Ea le asculta şi îşi mărturisea în silă că speranţa ei secretă era măcar să amîne
momentul noii recidive, noii sîngerări. Da, să cîştige cîteva zile în timpul cărora putea trăi cu iluzia
unei minuni împlinite, fără să-i fie prea ruşine de slă-biciunea ei.
In zilele acelea, într-o seară, el a apărut din nou în camera ei...
Ultima săptămînă a anului constituia întotdea-una o perioadă foarte singulară în viaţa locatarilor
Hoardei de Aur. Zilele care urmau după Crăciun şi Anul Nou făceau parcă brusc cale întoarsă, căci
Crăciunul şi Anul Nou rusesc soseau cu o întîrziere de două săptămîni faţă de sărbătorile
franţuzeşti şi creau iluzia unui nou sfirşit de an. întîrzierea aceasta dădea naştere unei uimitoare
confuzii tem-porale, unei paranteze de negăsit în calendare, unei bucurii, adesea inconştiente, de a
nu aparţine vieţii care-şi relua trista ei cadenţă din ianuarie.