Download PDF - Churry-Burry

seara ? Ar înţelege totul... Nu, trebuie să continuu, dar să o beau în cameră. Nu, nu pot. o să
ghicească..."
In seara următoare a dus crăticioara în camera ei. Şi, după cîteva minute, aruncînd o privire prin
uşa întredeschisă, a zărit o umbră care a străbătut coridorul şi s-a strecurat în bucătărie. Sau poate i
s-a părut doar că o zăreşte ? Nu mai era chiar sigură de ceea ce vedea. A doua zi dimineaţa n-a mai
găsit micul vas pe noptiera ei. „Aşadar, nu l-am adus", a remarcat ea amorţită de somn, dar deodată
a înţeles că povestea cu ceaşca se întîmplase în noap-tea precedentă sau chiar în noaptea dinainte.
In memoria ei zilele se încălecau, apoi se frîngeau, lăsînd să se întrevadă o materie opacă, fără ore,
fără zgomote.
Şi cînd, într-o seară, a văzut din nou pulberea fină şi albă la suprafaţa infuziei, acest lucru i-a
apărut nu ca o repetare, ci ca o urmare a gestului întrerupt cu cîteva zile mai devreme, în noaptea în
care scînteile cărbunilor ţîşniseră din sobă. Da, degetele îngheţate au continuat să-i apese umărul,
şoldul. Trupul i s-a răsturnat încet pe spate... lar oboseala ei, epuizarea ei au fost atît de mari, încît
nu a trebuit să imite somnul. Momentan s-a simţit moartă. In locul gmdurilor încîlcite, al
cuvintelor febrile, care de săptămîni întregi răsunau în ea zi şi noapte, a copleşit-o un zumzet grav,
regulat — asemenea foşnetului vîntului prin creştetul unei păduri iarna...
Liniştea aceea de moarte s-a sfărîmat numai-decît. Cu toate că pleoapele îi erau închise, s-a văzut,
a văzut camera, patul, trupurile lor amîndouă. Moar-tea ei fugitivă a luat sfirşit. o mişcare, o uşoară
încremenire, nu a ştiut clar ce, probabil a trădat-o. A auzit foşnetul paşilor, a avut timp să zărească
flacăra unei lumînări, o flacără prelungă, întinsă orizontal, absorbită de întunericul de pe coridor.
Lumînarea avea să-i permită să evite nebunia. Avea să petreacă dimineaţa explicîndu-şi pe îndelete
că, din cauza întreruperilor de c-urent, toată lumea era constrînsă să folosească lumînări şi că
trebuia să te temi de incendii, mai ales în familiile cu copii mici şi că... îi era frică să se îndepărteze
o secundă de la logica protectoare a acelor banalităţi. Timp de mai multe zile avea să poarte pe trup
senzaţia unei poveri suple şi temătoare.
lar după aceea avea să urmeze o noapte în care, fără să fi băut infuzia presărată cu cristale albe, va
adormi, total neputincioasă în faţa muntelui de nesomn care îi apăsa ochii. Avea să adoarmă exact
în momentul în care în lunecarea surdă a uşii apă-rea flacăra unei lumînări. Şi să se trezească după
o clipă, singură, în întuneric. Cu o acuitate bolnăvi-cioasă, avea să simtă mirosul fitilului şi suflul
rece, de gheaţă, de noapte, pe care îl purta în cutele lui paltonul lung de bărbat. Avea să-şi dea
seama că privirea care se aţintise adineauri asupra ei simţise chinul trupului adormit şi că vizita
aceea nocturnă nu fusese decît o scurtă compasiune mută.
A doua zi după noaptea aceea s-a surprins în faţa oglinzii - un chip schimonosit de grimase şi, pe
buze, o lungă şoaptă gîfiită: „Tarantela, tarantela, tarantula, ta-ra-ta-ra, tarantas..." Nu exista nici o
posibilitate să se oprească, pentru că imediat înce-peau să şuiere în ea alte cuvinte, fraze foarte
logice, de o exactitate infailibilă, cum au adesea raţiona-mentele alienaţilor mintali. Da, aceleaşi
fraze al căror bun simţ îi păruse salvator cu cîteva zile în urmă. Acum, intonaţia lor, obtuză şi
imperturba-bilă, o îngrozea.
— A venit aducînd o lumînare. E periculos. Ce este periculos? Că a venit... Paltonul acela. Şi-l
pune ca să-şi poată ascunde rapid trupul gol, dacă mă trezesc brusc. Dacă m-aş trezi, ar putea
spune că s-a deschis uşa şi că a venit s-o închidă. Fără îndoială, s-a gîndit deja la toate răspunsurile
posi-bile... N-a făcut decît să-mi atingă trupul, un trup de femeie care îl intrigă. Da, aşa trebuie
spus. A mîngîiat trupul unei femei. Dacă aş putea deveni femeia aceasta fără nume ! Ba, mai mult,
fără chip. Un accident ? Un chip acoperit cu pansamente, invi-zibil. Şi un trup adormit,
iresponsabil... Ceea ce s-a petrecut pînă acum este, la urma urmei, anodin... Trăiesc cu speranţa că
totul va rămîne anodin. Aşa că accept, mă obişnuiesc cu asta, nu am nimic împotriva urmării, cu
condiţia să nu se depăşească o anumită limită. Care limită ?