Download PDF - Churry-Burry

Cînd ieşea îmbrăcată de gală, cu părul ridicat şi par-fumat, cu gîtul şi decolteul foarte luminoase,
copilul o observa cu o privire insistentă şi ostilă. Asta o făcea să rîdă. II săruta, învăluindu-l în
parfumul ei, răsfirîndu-i părul, gîdilîndu-i urechea, imitînd cu vocea ei caldă vocea de îndrăgostit,
care imită la rîndul ei vocea cu care li se vorbeşte copiilor... La fel şi cu papucii de casă. Cînd era
mic, şi-i pusese într-o zi în joacă, atunci cînd ea era încă în pat, şi ieşise pe coridor, făcînd să le
sune tălpile pe podea. Ea protestase slab, el n-o ascultase. Rămăsese năpă-dită de o voluptate
intensă, aceea de a se simţi dominată tandru, de a nu şti şi a nu voi să reziste...
După ce a împins cutia în partea de sus a dulapului, a coborît de pe taburet. Acum totul era spus.
Nu mai era nimic de înţeles. Ştia totul, chiar şi asta: cuvîntul „incest" răsunase deja în ea, dar în
asemenea străfunduri cavernoase ale gîndului său, încît, urcînd pînă la lirnbaj, se transformase în
Andre'i Makine
162
„crimă", în „monstruozitate", în „oroare". Ca peştii din fundul mării, care, traşi la suprafaţă, explodează
sau se transformă într-un boţ de carne de nerecunoscut. Chiar şi spasmul ritmic pe care-l
pro-voca în ea descoperirea ei definitivă u era de acum înainte familiar. Da, mîna care i se ridică în
pîntece, îi apasă plămînii, curmîndu-i răsuflarea, şi pune stăpînire pe inima ei, un ciorchine de
strugure pe care, la fiecare gînd, mîna îl strînge, îl lasă sau, brusc, îl zdrobeşte, pînă cînd îi
pulsează fierbinte tîmplele. Ştia şi că toate mijloacele de salvare ima-ginate de atunci încoace nu
alcătuiau de fapt decît unul singur. Pentru a rupe blestemul acelor nopţi, trebuia să fugă şi să
rămînă, să se explice şi mai ales să nu spună nimic, să-şi schimbe viaţa şi să continue, ca şi cum
nimic nu s-ar fi întîmplat, să moară şi să trăiască, interzicîndu-şi orice gînd de
moarte.
„In cursul primei nopţi perdelele erau trase, în
cea de a doua, date la o parte", şi-a amintit ea fără motiv. Ba da, motivul era fuga aceea tot înainte,
ca dovadă că trăia deja viaţa în care nu putea nici
trăi, nici muri.
Cu sentimentul că se angaja, din gest în gest, în
această nouă viaţă, Olga şi-a băut ceaiul, lăsîndu-i un bilet fiului său, şi a ieşit, ca în fiecare
duminică dimineaţa. A umblat pe străzile din oraşul de jos, străzi cenuşii, cu trotuarele presărate cu
bobiţe de zăpadă. Fără să şi-o mărturisească, spera un semn, o cutremurare în calmul acela
provincial, care să fi putut atesta deformarea iremediabilă şi atît de coti-diană a vieţii ei. o
locuitoare a Hoardei a apărut la capătul străzii, a ajuns în dreptul ei şi a întrebat,
după'ce a salutat-o:
— Mergeţi la Paris ?
— Nu, mă plimbam...
Olga a aşteptat ca strada să redevină pustie,
apoi a cotit-o spre gară.
In tren, urmărind cu privirea goală legănarea cîmpurilor rnohorîte, a tîrgurilor fără viaţă, a repe-tat
de mai multe ori, cu inima ca un ciorchine de strugure zdrobit: „Totul e spus. Imposibil de trăit,
imposibil de murit..."
Trenul s-a oprit cîteva minute într-o gară mică, în spatele căreia se îngrămădeau casele triste şi
terne ale unui sat asemănător cu Villiers-la-Foret, dar şi mai neînsufleţit în ziua aceea cu frig şi
vînt. Doar o fereastră înghesuită în intrîndul unei curţi mici i-a atras privirea. Labirintul străduţelor,
dezor-dinea naivă a uşilor, a acoperişurilor, a balcoanelor şi o fereastră cu lumina slabă a unui bec,
cu tihna dirnineţii de duminică...
Olga s-a îndepărtat de geam, atît de bruscă i-a fost intuitia: aşadar, putea să existe undeva, în lume,
un loc în care ceea ce ea avea de trăit era suportabil! o viaţă de după „Totul e spus". o viaţă secretă,
inaccesibilă celorlalţi. Ca aceea pe care o ascundea fereastra zărită de o călătoare distrată.