Download PDF - Churry-Burry

Perechea aceea de pantofi se transforma acum sub ochii ei în ceva indecent, ambiguu... Erau aşezaţi
lîngă perete în poziţia unor paşi mărunţi, foarte vioi şi sprinteni. Sprinteneala unui tînăr mascul
care ghiceşte că prezenţa lui sperie şi incită toto-dată. Olga s-a aplecat şi, luptînd cu repulsia care
făcea să-i tremure degetele, a ridicat unul din pantofi. Apoi şi-a vîrît mîna înăuntru. Un gest maşinal
de atîtia ani, un pipăit în căutarea unui cui, al cărui vîrf putea provoca o sîngerare...
Nu a avut timp să-şi termine verificarea. Pan-toful i s-a smuls din mîini, a căzutjos. Şi în aceeaşi
clipă un ţipăt i s-a sugrumat în gît:
— Era în mine !
Şi alte ţipete înăbuşite de şuieratul sîngelui la tîmple i-au făcut ecou : „Era în trupul meu..." Tnţelegea
acum de ce asta rămăsese nenumit. Căci, pentru a numi, nu trebuia să vorbeşti de sentimente,
ci să spui cuvintele acelea aspre, urîte, fruste care se transvazau într-un şuvoi lipicios în gîtlejul ei:
„Mă viola. Mă poseda cînd avea chef. Mă dezbrăca, mă poseda iar, mă îmbrăca la loc..."
Oroarea acelor cuvinte era atît de mare încît, înnebunită, a încercat să se întoarcă la după-amiaza
cu linişte şi zăpadă, petrecută sub copaci. A între-deschis uşa de la intrare. Un amurg albastru,
limpede, colora pajiştea ce cobora Kpre rîu... Nu, dupa-amiaza aceea tihnită nu existase niciodată!
o amăgire, o iluzie de fericire. Vedea acum că, în realitate, nu era o hoinăreală visătoare, ci o
153
fugă cu sufletul la gură, poticnită. o rotire în cerc nebunească printre trunchiurile negre. Alergase,
învîrtindu-se pe loc, scăpase. Apoi se oprise ca să-şi scoată zăpada din pantofi şi se gîndise la
pacea pe care ţi-o dădea moartea. Se născuse o femeie, cu totul alta decît ea: cea care putea
contempla înde-lung — o veşnicie ! — soarele apus, încurcat printre crengi, lunecarea pietrelor
aruncate pe cristalul de apă îngheţată şi ochii copilului rătăciţi pe cer...
Da, doar transportată în moarte putuse ea să întrevadă fericirea nespusă de la sfirşitul acelei dupăamieze
de iarnă.
In cădere, pantoful negru se aşezase foarte sprin-ten lîngă celălalt, imitînd de data aceasta nişte
paşi mărunţi, căutaţi. Olga şi-a spus că, dintre toate soluţiile care se iviseră, încă de dimineaţă, în
gîndul ei fărîmiţat — să plece, să se explice, să nu spună nimic -, moartea era cea mai tentantă, cea
mai uşor de acceptat şi cea mai puţin reală. Căci trebuia în fiecare zi să continue să facă o mie de
gesturi preventive, semănînd cu căutarea cuielor pitite înăuntrul pantofilor. L-a luat din nou pe cel
care căzuse, ca să-şi termine verificarea ... în clipa aceea a bătut cineva la uşă.
Fără să-şi piardă cumpătul, cu sufletul amorţit, îngheţat, s-a dus să deschidă, văzînd deja ochii
fiului său. A străbătut coridorul cu un pas regulat, încordat, ca şi cum ar fi urcat pe eşafod.
Apariţia în prag a băiatului cu părul roşcat, a micuţului aruncător de pietre, părea să fie o
halucinaţie care trebuia acceptată cu calm. Figura exagerat de serioasă a copilului anunţa vădit că
era trimis ca mesager şi că era conştient de gravita-tea misiunii. A spus ceea ce i se ceruse să
spună, într-un amestec de propoziţii ruseşti şi de cuvinte franţuzeşti, frecvent la copiii născuţi la
Hoarda de Aur. Totodată, un amestec de solemnitate a împrejurării
154
şi de zîmbete nervoase care-i întindeau buzele. Prea emoţionat, a confundat ordinea logică: „Lîngă
pod... Spital... S-a rănit... Sînteţi rugată să veniti..."
Ea fixa gura roşcatului, ca şi ciim gura aceea ar fi existat separat. lar privirea ei a sfirşit prin a-l
înspăimînta pe copil. „Nici măcar nu a plîns!" a exclamat el şi a început să alerge, nemaiputînd
suporta violenţa privirii care-i zdrelea buzele.