Download PDF - Churry-Burry

aţintit privirea asupra chipului inexpresiv, obtuz, al copilului, apoi al mamei, cu ochii miraţi, cu
pleoa-pele grele, orientale. Deodată, un detaliu grotesc a făcut-o să se dea înapoi cu un pas :
Fecioara de pe icoană avea trei braţe! Da, două MIIni ţineau copi-lul, iar a treia, netezind cutele
rochiei, rămînea nemiş-cată, făcînd semnul crucii. Era faimoasa Fecioară rusească cu trei braţe...
Şi-a petrecut după-amiaza învîrtindu-se încet printre copacii care se înălţau în spatele Hoardei. La
apropierea serh, zăpada a încetat să se topească. Soarele s-a încastrat printre crengi, s-a colorat în
roşu. Sunetele se distilau în văzduh cu o claritate de note muzicale răzleţe... Era absolut singură -pe
suprafaţa albă paşii ei se adăugau doar urmelor în formă de săgeată ale păsărilor şi ale unui copil,
ale băiatului cu părul roşcat care arunca pietre în pînza de apă îngheţată, între pădure şi rîu. Familia
lui părăsisc Hoarda în primăvara precedentă, dar roşcovanul, cu un fel de fidelitate copilărească, se
întorcea încă la vechile lui locuri de joacă. Pietri-celele pe care le arunca nu izbuteau să spargă
gheaţa şi traversau balta de la un capăt la altul cu un
clinchet melodios.
Ea urmărea o clipă lunecarea aceea sonoră, apoi
îşi relua plimbarea fără ţintă prin zăpadă.
Uneori, ascultînd de o poruncă bruscă, se oprea şi încerca să simtă groaza, să tresară, să se lase
orbită
Crima OlgSi Arbelina 151
de monstruozitatea celor întîmplate. „Ce monstruos, ce monstruos... Cum? De ce? Trebuie să mor!
Să fug. Să strig, să strig, să strig!" Dar această incan-taţie febrilă răsuna în ea oarecum de formă,
fără să zgîlţîie amorţeala opacă din mintea ei. încerca să curme somnolenţa, să mimeze, neputîndule
trăi, sentimentele pe care ar fi trebuit să le încerce. Dar nu existau sentimente! Un neant de
nenumit...
lar alături de vidul acela, liniştea amplă şi aeri-sită ce domnea în jur, asprimea scoarţei pe care o
atingea mîna ei sprijinită de un trunchi. Şi pros-peţimea amară, înţepătoare a zăpezii şi imperceptibila
trecere a luminilor pe suprafaţa ei. Luciul albastru-deschis al pămîntului înzăpezit, discul
portocaliu al soarelui coborît în plasa rămurişului. Şi o femeie, ea, care avea să petreacă sfirşitul
acelei zile rătăcind prin zăpadă, oprindu-se din cînd în cînd, ca acum, cu o mînă turtită de scoarţa
unui copac, cu un picior desculţ şi cu degetele care alungă micile cioburi de gheaţă lipite între piele
şi ciorap. Pe pînza de apă îngheţată roşcovanul îşi continuă jocul. îl întrerupe cînd zăreşte prezenţa
străină — intrusa aceea adultă a cărei plecare o aşteaptă. Pietricelele îşi reiau lunecarea răsunătoare.
Cu o acuitate intensă, ea are impresia, o clipă, că vede ceea ce vede copilul. Sub gheaţă,
fundul întunecat cu ierburile şi frunzele prinse în cristalul apei brune. Apoi, o lungă privire
pierdută printre crengile învăpăiate de asfinţit pe cer. o uitare atît de profundă, încît pietrele
adunate încep să-i scape printre degete şi cad una cîte una în zăpadă...
A păstrat ecoul acelei priviri pe cînd se întorcea încet acasă. Şi, cu o voce foarte calmă, deschizînd
uşa, şi-a chemat fiul... Nu era acolo. Venise să prîn-zească, apoi plecase din nou. A presimţit în
absenţa aceea o generozitate prea apăsată a destinului, în
152
Andrn Makine
carc nu trebuie să te încrezi niciodată. S-a trezit înspăimîntată. Şi, aproape imediat, privirea i-a
căzut asupra pantofilor. Accia pe care-i cumpărase la negru cu cîteva luni în urmă, după ce îşi
vînduse verigheta. Nişte pantofi destul de fini, eleganţi, în ciuda pielii cam uzate. El vi>sa (ea ştia
că-i încerca uneori) să-i poarte din primăvara viitoare.