Download PDF - Churry-Burry

Cînd el a pătruns în cameră, pentru ea a fost ultima clipă de luciditate. Clipa în care înotătorul ce se
îneacă izbuteşte, pentru ultima oară, să revină la suprafaţă şi să mai vadă soarele, cerul, viaţa lui
încă atît de apropiată...
El s-a oprit la hotarul argintat şi negru care împărţea camera în două. Argintat ca zăpada de dincolo
de fereastră, ca transparenţa albăstruie de pe uşă, de pe scaun, de pe covor, neagră ca întu-nericul
care se condensa în jurul patului. A făcut un pas, şi, păcălit de fosforescenţa înzăpezită a nopţii, şia
pus piciorul pe marginea perdelei care alunecase adineauri. A mai căzut un inel. Mai întîi
imperceptibil, pe covor, apoi începînd subit să se rostogolească pe scîndurile goale cu un clinchet
asurzitor — paralizant!
Au existat atunci cîteva secunde interminabile de nefiinţă. Adolescentul încremenit sub fulgerul de
magneziu. Ea, care concentra înjurul trupului său tot întunericul din încăpere... Inelul, urmîndu-şi
traiectoria perfidă, a început să se învîrtă lent, zornăind. Cercurile se strîngeau încet înjurul unui
centru — înjurul liniştii care părea să nu mai vină niciodată... în clipa aceea de nefiinţă, cadenţată
de parcursul din ce în ce mai redus al inelului, ea a avut timp să înţeleagă tot. Nu, mai degrabă să
fie orbită de un ajur fulgurant: gestul unui tînăr necu-noscut, surprins la începutul toamnei, reptila,
ule-iul de pe ţîţînile uşii... Pînă şi podul distrus, grinda de oţel pe care un adolescent înaintează ca
un som-nambul. Un strigăt l-ar fi făcut să cadă. Ca acum, cînd traversa camera...
146
Andre'i' Makine
Inelul a tăcut. După un alt minut nesfirşit, ea a văzut o umbră prelungă, subţiratică, profilîndu-se
pe fundalul ferestrei albite de zăpadă. Conturul acelei apariţii se pierdea în penumbra albastră.
Crengile acoperite cu promoroacă se îndepărtau la trecerea ei. Cristalele se roteau încet, li se
presărau pe trupuri, li se topeau pe piele. Ea trăia toate acestea deja dincolo de somn.
Perdelele erau trase cu grijă, inelele aranjate pe vergea. A fost primul lucru pe care l-a văzut cînd
s-a trezit, şi ultimul pe care l-a putut înregistra aproape calm : „Probabil s-a gîndit că perdelele s-au
desprins din vina lui şi..."
A dat la o parte pătura, s-a sculat, şi-a privit cu atenţie trupul sub poalele desfăcute ale capotului,
ca şi cum nu l-ar fi văzut niciodată. Apoi s-a întors în pat. Pătura! Cineva o aruncase pe picioarele
ei goale... Cineva? S-a pomenit că mai spera într-o greşeală, o neînţelegere, în intervenţia
misterioasă a acelui „cineva"... Soba era închisă - totuşi rămă-sese larg deschisă în ajun... Toată
camera era minată de obiecte vorbitoare, de dovezi ale unei prezenţe care nici nu mai trebuia
demonstrată.
Dincolo de catifeaua groasă a perdelelor se ghi-cea o zi strălucitoare. Cutele ţesăturii, deşi întunecate,
se umflau de o lumină caldă şi riscau să cedeze dintr-o clipă în alta sub şuvoiul ei orbitor.
Camera, izolată într-o linişte obscură şi suspectă, avea să fie inundată de soare, spintecată de
zgomote... Ea s-a apropiat de uşă şi, cu mîna pe clanţă, a şovăit înde-lung. Dincolo de uşa aceea nu
putea să fie decît un vid orbitor, vibrînd cu o sonoritate ascuţită, insupor-tabilă.
A apăsat pe clanţă. Coridorul lung a izbit-o prin infinita banalitate a înfăţişării lui terne, a cuierului
vechi, a mirosului familiar. La celălalt capăt pereţii
148
erau luminaţi de valul strălucitor ce venea din camera fiului ei... S-a dus acolo absentă, cu ochii
măriţi, cu încrederea nesăbuită că totul se va rezolva, ca prin farmec, fără cuvinte, de îndată ce li
se vor întîlni privirile.
Nu era nimeni în camera aceea foarte înveselită