Download PDF - Churry-Burry

vedea puţin unde să calci în curtea înţesată cu creste mici şi tăioase de pămînt îngheţat... Olga a
ieşit din Hoardă, a remarcat ce rare erau ferestrele în care pîlpîiau lumînările, s-a gîndit la
fortăreaţa aceea stranie care se golea tot mai mult an de an. în cele din urmă, încet, pipăind
asperităţile solului, şi-a început traseul zilnic. Mai întîi, printr-un pasaj din oraşul de jos, apoi de-a
lungul pereţilor fostei fabrici... Cînd a ajuns la colţul casei, a simţit schimbarea nelămurită care se
produsese în natură de puţină vreme. o îmblînzire timidă, o domolire surdă, tăcută. Chiar şi
tonalitatea aerului era alta — plină de o vagă luminozitate mov. Vîntul, care încă la prînz îţi
sfărîma vederea în ace de la-crimi, încetase. Dincolo de rămurişul sălciilor, rîul avea consistenţa
cerului. Şi, cu o veche bucurie, Olga a recunoscut clipa de aşteptare, respiraţia tăiată a naturii care
anunţa, în copilăria ei, undui-rea ninsorii..,
A văzut-o în ferestruica deschisă din tavanul băii. Fulgii pătrundeau în penumbra caldă şi dispăreau
într-o scurtă scînteiere irizată. Era atîta linişte, încît se auzea freamătul lumînării aşezate pe
dalele mari şi poroase ale podelei...
Ea îşi bea ceaiul cu privirea pierdută în nimbul portocaliu şi fluid din jurul fitilului cînd a bătut
cineva la uşă. Mirată şi nu prea de vizita aceea tîrzie, a străbătut coridorul ducînd cu ea lumînarea,
cu pasul ritmat de tremurul flăcării. Era unspre-zece seara. Numai un rus putea să vină atît de tîrziu
fără alt motiv decît cheful de vorbă. Sau un francez, dar atunci cu un motiv urgent, serios. Ideea că
putea fi vreo haimana i-a venit în ultima clipă. A
Andre'l Makine
144
răsucit cheia, rostind maşinal „Cine-i acolo ?" şi a deschis uşa. Lumînarea s-a stins. Nu era
nimeni... Aieşit pe trepte şi, parcă pentru a-şi potoli o uşoară strîngere de inimă, a făcut cîţiva paşi
de-a lungul zidului. Nimeni. Fulgii moţăiau în atmosfera gri, răspîndind o lumină cenuşie,
îmbătătoare. Pămîn-tul era pejumătate alb. Mai ales el lumina noaptea. Pajiştea înzăpezită părea
mai întinsă şi vidul acela pătrundea, la fiecare inspiraţie, în picpt, cu o prospeţime înţepatoare şi
amară. Şi totodată foarte
veche în amintirea ei.
Fără să-şi întrerupă visarea, a băut pe îndelete
ceaiul abia călduţ, s-a dus în camera ei. Mirosul scoarţei de copac care ardea în sobă a ameţit-o. A
vrut să dea la o parte perdelele, pentru a umple încăperea cu licărirea albastră a zăpezii... Dar gestul
ei a fost prea brusc. Unul din inele, un inel greu, de bronz, a alunecat pe covor. Camera a părut
tăiată în două jumătăţi, una scăldată într-o albeaţă lăp-toasă, cealaltă mai neagră ca de obicei. A
apropiat un scaun. Apoi s-a gîndit că trebuia mai întîi să găsească inelul. S-a aplecat. Şi-a dat
seama că, fără lumînare, nu se vedea destul de clar în jumătatea neagră a camerei... Deodată s-a
simţit năpădită de o sfirşeală plăcută, care confunda succesiunea miş-cărilor ei: să caute, să
aprindă, să urce pe scaun, să aranjeze. Nu, mai întîi să aprindă lumînarea... să găsească inelul... N-a
avut putere. o somnolenţă rapidă îi apăsa deja pleoapele, îi toropea trupul. Lumina perlată a lunii o
vrăjea. S-a îndepărtat de fereastră. Marginea patului s-a ivit brusc în spatele ei, a făcut să i se
îndoaie genunchh. S-a aşezat. Să rămînă trează îi cerea acum un efort din ce în ce mai susţinut.
încă mai credea că zăpada, mirosul de scoarţă arsă, intensitatea amintirilor o cufun-daseră în
oboseala aceea ceţoasă. S-a lungit, şi-a dezlegat cordonul de la capot- Mişcările îi erau
145
îndeplinite cu încetineala ultimilor paşi ai unei fig'urine dintr-o cutie muzicală. Olga se împleticea
pe panta lunecoasă a somnului, cu certitudinea absolută că trebuia, cu orice preţ, să prelungească
clipele de veghe...