Download PDF - Churry-Burry

în fine, cîţiva originali, care nu aşteptau nimic şi nu făceau nici o deosebire între Hoardă, Paris sau
Nisa. Din cînd în cînd, pe fereastra bibliotech, Olga îl vedea pe vreunul din visătorii aceia oprinduse
în mijlocul curţii şi urmărind îndelung goana norilor.
La sfirşitul toamnei anului 1946, casa ei părea, mai mult ca de obicei, îndepărtată de Hoarda de
Aur, de oraş, străină de lume. Ploile au izolat-o, transformînd cărarea care înconjura peretele
fabricii într-o linie punctată de smocuri de iarbă. Apoi, într-o dimineaţă, frigul a început să acopere
cu polei drumul acela efemer. întreruperile de curent anunţate regulat în ziare nu surprindeau mai
mult decît pîlpîitul lumînărilor dincolo de gea-murile negre ale Hoardei.
Gîndurile şi temerile care o chinuiseră atît în lunile precedente se transformaseră de atunci într-un
dialog mut, pe care şi-l imagina între ea şi Li. Ea îi mărturisea prietenei sale, foarte înţelegă-toare,
aşa cum sînt totdeauna interlocutorii noştri în convorbirile imaginare, că atunci cînd era tînără avea
impresia că trăieşte nu pentru a trăi, ci pentru a dovedi cuiva că era liberă să-şi schimbe dintr-un
simplu capriciu cursul vieţii. Un capriciu! Da, toată tinereţea îi fusese măcinată de enervarea aceea,
de o agitaţie schimonosită, de voluptatea de a sfida, de a provoca, de a nega. o viaţă greşită,
risipită, rătăcită, începută prost... Li avea să găsească negre-şit cuvîntul potrivit.
Dialogurile acelea mute nu erau, de altfel, decît scurte intermedii în urzeala deasă şi totodată transparentă
prin care vedea ea totul pe lumea asta:
viaţa fiului său. A sfirşit prin a-l accepta sub înfă-ţişarea adolescentului care apăruse într-o seară de
septembrie şi ale cărui reculegere şi discreţie se înve-cinau cu absenţa. Cîteodată, urzeala
gîndurilor din
142
care copilul nu lipsea niciodată se îngroşa, o sufoca:
asta se întîmpla atunci cînd, adesea imprevizibil, îi
revenea boala.
A avut aceeaşi senzaţie de sufocare în timpul
ultimei întrevederi cu doctorul. li plăcea bărbatul acela uscăţiv şi aproape dezagreabil. Cu el nu se
temea că i se ascunde ce e mai rău... De data aceasta, în tonul încurajărilor cam stîngace, pe care i
le-a adresat băiatului, au existat note discordante. 1 s-a părut că aude intonaţia voit veselă, ce
serveşte la redarea încrederii în sine unui bolnav în vîrstă. Da, unui pacient căruia îi urmăreşti
declinul şi-i mai pro-miţi cîţiva ani cu generozitatea unui binefăcător...
A doua zi a fost din nou o întrerupere de curent. Ea se bucura — în penumbră se ghicea mai puţin
pe chipul ei răsfrîngerea mutilantă a conversaţiei cu doctorul. Cititorii au plecat. Ea a rămas o bună
bucată de vreme în faţa ferestrei, care se stingea vazînd cu ochii. în amurg, un punct mic, luminos
înainta încet prin vasta curte interioară a Hoardei. Vreo bătrină de la azil, cu siguranţă, cu
lumînarea în mînă, care îi făcea o vizită unei prietene ce locuia în partea opusă a clădirii. In bătaia
vîntului, un vîrtej de frunze moarte descria cercuri largi de-a lungul zidurilor, tîrînd şi paginile
înnebunite ale unui ziar. In mijlocul curţii luminiţa a rămas pe loc. o altă siluetă s-a desluşit vag în
faţa celei care ducea lumînarea. Chipurile lor s-au aplecat spre flacăra ocrotită de o mînă slăbită,
aproape trans-lucidă... Olga şi-a spus că întîlnirea aceea, pe un vînt de toamnă, în jurul unei flăcări
plăpînde, era poate un ecou înăbuşit al visului pe care-l îndrăgeau primii locuitori ai Hoardei de
Aur.
A fost tot o zi petrecută fără lumină... o sîmbătă. Săptămîna care o precedase fusese străbătută de
averse reci, care făceau să pară sticlos aerul mohorît.
143
în ultima noapte, sticla aceea fluidă a încremenit. Pămîntul plin de urme de paşi îngheţaţi şi de
făga-şuri tari ca piatra îngreuna mersul. Cititorii se grăbeau să se întoarcă acasă cît timp se mai