Download PDF - Churry-Burry

139
şi lipsită de confort. Oamenii se grăbeau să plece, de îndată ce aveau posibilităţi, ca să se instaleze
sau pe străduţele din oraşul dejos sau, şi mai bine, în cartierul primăriei, sau, în sfirşit, la Paris.
Diferitele plecări trasau un fel de ierarhie a reuşitei personale, dădeau naştere invidiei şi rivalităţii,
pe care le ştergea uneori o cu totul altă plecare: moar-tea. Ea reunea pe toată lumea în jurul
sicriului unei bătrîne locatare ce avea să părăsească clădirea de cărămidă roşie, făcînd să pară,
pentru cîtva timp, celelalte mutări derizorii şi toate la fel.
Marele vis iniţial nu a lăsat, în cele din urmă, decît o singură urmă vizibilă: o ciudată construcţie
lunguiaţă de vreo douăzeci de metri, o anexă lipită de zidul fabricii, cu faţa spre rîu. In ignoranţa
lor arhitecturală, emigranţii sperau să dubleze fară greu-tate numărul de apartamente, înconjurînd
clădirea cu un şopron lung, care nu va avea nevoie decît de un singur perete. Dar materialele de
construcţie s-au dovedit a fi prea scumpe, unii locatari rău platnici, iar primăvara rîul umflat a
inundat tron-sonul deja construit. Un fel de şalupă mică, tîrîtă de curent, a-a lipit de uşă. Nămolul a
îngroşat par-tea dejos a clădirii. Emigranţii au înţeles atunci de ce localnicii din Villiers lăsau
neocupat terenul acela întins dintre fabrică şi rîu...
Casa-şopron a rămas fără viaţă pînă la sosirea, în 1939, a prinţesei Arbelina. Ea a fost aceea care a
curăţat-o şi a amenajat-o, a sădit flori sub ferestre şi un scoruş lîngă trepte. în anii următori nu a
avut de înfruntat năvala apelor.
Depreciată tocmai din cauza aerului ei familial, care ar fi trebuit, după spusele primilor veniţi, să-i
asigure gloria, fosta fabrică de bere a căpătat două porecle ironice, pe care emigranţh le foloseau
fără nici o deosebire şi pe care, cu timpul, le-au adoptat chiar şi francezii: Hoarda de Aur şi
Caravanseraiul.
14o
Doar cîteva asamblaje mecanice acoperite de mai \ multe straturi de ghips şi de vopsea mai
aminteau destinaţia iniţială a clădirii. o bară de oţel care 1 traversa tavanul sufrageriei din azilul
de bătrîni, un mecanism mare, înfipt între ferestreie de pe un coridor. Dar mai ales enorma roată de
scripete înţe-penită în zidul bibliotecii. Nimeni nu şi-a asumat riscul de a o desprinde de
suporturile ei, de teama de a vedea prăbuşindu-se un etaj. De altfel, de multă vreme, locuitorii
Hoardei nu mai remarcau vesti-giile de fier care îşi arătau ici si colo grinzile sau
pîrghiile inutile.
Trăind în anexa aceea ciudată, Olga avea impre-sia că se afla foarte departe de viaţa comunitară a
Hoardei. Casa ei, lipită de spatele fostei fabrici, nu avea astfel nici o legătură cu curtea interioară,
în care se încrucişau toti nervii căminului de exilaţi. Pentru a se duce în fiecare dimineaţă la
bibliotecă era obligată să meargă de-a lungul peretelui paralel cu malul, să înconjoare două colţuri
ale fabricii şi chiar să facă uneori un ocol pe una din străduţele întortocheate ale oraşului dejos, ca
să evite locurile îmbibate cu apă şi grămezile de moloz acoperite de urzici, rămăşiţe ale lucrărilor
abandonate. Astfel, intrînd pe uşa principală, avea de fiecare dată im-presia că soseşte de foarte
departe. In plus, în mo-mentul instalării ei, jumătate din apartamentele altădată suprapopulate erau
nelocuite. In timpul războiului, risipirea Hoardei avea să se amplifice. Mai rămîneau aici doar
locatarii care nu erau des-tul de bogaţi ca să plece, ca bătrînul spadasin, sau pei care nu erau încă
destul de bogaţi, ca tînărul pictor cu halatul întărit de straturile pestriţe de vopsea. Mai erau şi
bătrînele de la azil, care nu plecau pentru că-şi aşteptau moartea. Şi cîţiva pro-prietari de grădini de
zarzavat, care aşteptau recolta.
141