Download PDF - Churry-Burry

plu rolul. lar dacă se căsătoresc chiar în anul morţii lui Hodorski e pentru a-şi da iluzia unei iubiri
necon-tenite. Se instalează la Paris iarna, într-un aparta-ment ale cărui ferestre filtrează o lumină
sticloasă. „O zi numai bună să te spînzuri", declamă el, imi-tîndu-l pe eroul unei piese cunoscute şi
începe să repete, din cînd în cînd, fraza aceea, cu tot mai puţină ironie, iar, în curînd, cu o acreală
agresivă.
Copilul se naşte în 1932, anul în care emigrantul rus Pavel Gorgulov îl împuşcă pe preşedintele
Paul Doumer. Ruşii îşi transimt ultimele cuvinte ale con-damnatului tîrît spre eşafod: „Lumea
trebuie să fie condusă de Troica verde !" Se spune că a înnebunit cu mult înainte de crimă. Da, în
acelaşi an: e greu
137
să nu te gîndeşti la vîjîitul cuţitului ghilotinei şi la sîngele ţîşnit. Ea se gîndeşte la asta aflînd de
hemo-filia copilului (o minusculă zgîrietură apărută în timpul naşterii lasă să şerpuiască un firicel
de sînge interminabil). Cunoaşte deja ingenioasa cruzime a vieţii: zgomotul ghilotinei este pecetea
artistului în disperarea care o înăbuşă.
Disperarea devine rapid modul lor de viaţă, lar cînd, după şase ani şi jumătate de rutină sfişietoare,
soţul pleacă, îi este în taină recunoscătoare. Trăieşte apoi cîteva luni o suferinţă în fine cu
totul pură, pe care nici un cuvînt nu o diluează. în exalta-rea ei tragică sfirşeşte chiar prin ajustifica
plecarea lui („trădarea aceea", spunea ea înainte): boala copilului făcea să pară criminală bucuria
celorlalţi, el devenea judecătorul lor fără voia lui, martorul tăcut şi de temut. Mai tîrziu, odată
stabilită la Villiers-la-Foret, i se va întîmpla să regrete că a părăsit Parisul, că a refuzat orice
ajutor...
Cu toate acestea, acolo, în orăşelul acela adormit, unde toată lumea recunoştea după ureche
scîrţîitul uşii micii brutării din cartierul dejos, în monotonia lungilor zile provinciale, pentru prima
oară din copi-lărie încoace va avea impresia că nu mai joacă un rol, că este în sfirşit ea însăşi, că
ajunge din urmă, după un ocol întortocheat şi inutil, viaţa care îi era hărăzită.
Clădirea fostei fabrici de bere, năpădită de buru-ieni şi de împletituri lungi de hamei, a devenit, la
începutul anilor douăzeci, primul punct de anco-rare pentru o comunitate rusească restrînsă, ajunsă
din întîmplare la Villiers-la-For6t. Clădirea de cără-midă roşie, înnegrită de mai mult de un secol
de soare şi de ploi, semăna oarecum cu o fortăreaţă:
cu pătratul pereţilor închizînd o curte interioară, cu ferestruicile ei înguste, pe jumătate creneluri,
pe jumătate lucarne. Apropierea rîului care curgea în spatele fabricii accentua impresia de izolare
fortificată.
Primii sositi au pus în amenajarea acestei construcţii
atît de puţin prevăzute pentru locuit un zel entuziast de exploratori, o încredere nestăvilită
de colonişti. Halele de producţie au fost împărţite în apartamente neobişnuite, cu totul în lungime.
Par-tea de sud a fabricii a găzduit locatarii viitorului azil de bătrîni. într-o încăpere situată deasupra
intrării principale, dînd spre oraşul de jos, au fost instalate primele rafturi ale bibliotecii. Fabrica sa
umplut repede de locatari şi, în primele luni, ei cre-deau că în spaţiul acela ferit, departe de oraş,
avea să se ivească o nouă formă de existenţă umană -fraternă, dreaptă şi apruape familială. Un
vechi vis
rusesc...
Cu anii, aceste prime speranţe s-au stins, iar
fabrica s-a transformat într-o locuinţă îndepărtată
Crima Olgăi Arhelina