Download PDF - Churry-Burry

imposibil să nu dai peste cei pe care i-ai întîlnit în viaţa de odinioară. o regăseşte pe Li. Şi, puţin
mai tîrziu, pe bărbatul care l-a ucis pe violatorul ei şi care s-a prezentat înainte de a dispărea
(pentru totdeauna, se gîndea
ea): „Prinţul Arbelin".
Această nouă întîlnire este prea frumoasă, prea
romanţioasă pentru a putea fi ratată. Ei simt că perechea pe care o formează, prinţesa ruinată şi
curajosul luptător în exil, face parte din visele emi-granţilor, care nu supravieţuiesc decît datorită
viselor şi amintirilor. Şi, fără nici o ipocrizie, amîndoi trăiesc acest vis pentru ceilalţi. Foarte
sincer, ea
Crima Otgai Arhelina
135
crede că nu va mai putea să zîmbească, nici să simtă bucuria, nici să-şi permită să fie fericită după
ceea ce a trăit şi a văzut. Dar, mai ales, ajunge să se convingă că viaţa ei (are douăzeci şi doi de ani
în acel an, 1922) va fi pînă la sfirşit o gravă şi melan-colică celebrare a trecutului.
De ce într-o bună zi nu mai crede acest lucru ? Sînt la biserică, încă în rolul lor de prinţesă şi de
luptător exilat, el îşi dă capul pe spate pentru a-şi stăpîni lacrimile, ea se surprinde îndoindu-se de
sinceritatea rolului lor... In ziua aceea, ca şi cum şi el ar fi presimţit o schimbare, mănîncă cu pofta
voioasă a celui care revine la viaţă...
Cîteva luni mai tîrziu, într-o seară, ea e sur-prinsă la vederea unui picior lung de femeie, al său, pe
care trage în sus un ciorap de mătase. Sau, mai degrabă, de vîltoarea micilor gînduri frivole care o
preocupă în momentul acela: oare ciorapii nu sînt prea închişi la culoare ? In restaurantul în care o
va duce el n-o să fie prea cald, ca ieri, la Saint-Raphael ? Probabil că el îşi pierde răbdarea, sîntem
în întîrziere, o să bată din nou la uşă... El ciocăneşte, o ceartă. Ca să-i potolească mînia, îi spune să
intre. El intră, ridică mîinile cu o indig-nare teatrală şi, brusc, se schimbă la faţă cînd vede albul
mat şi proaspăt dintre ciorapul pe care şi-l prinde ea şi arcuirea pîntecelui ei... li simte înţepă-tura
mustăţii pe insuliţa aceea goală de pe trup.
Cu mult mai tîrziu va începe să înţeleagă cum de a putut să-i tenteze această nouă deghizare şi încă
atît de uşor. Molipsitorii „ani nebuni", îşi va spune ea, veselia unui popor care voia să uite de
război, trezirea emigraţiei după şocul dezrădăci-nării. Primele serate literare, viaţa mondenă renăscută
în Parisul acela atît de rusesc şi chiar balurile mascate! Totuşi, adevăratul motiv, avea să recunoască
ea în silă, era pur şi simplu carnal. Da, frumuseţea şi forţa piciorului încorsetat în mătase
136
gri, trupul care se eliberează de ultimele urme de suferinţă şi îşi cere drepturile. Dar şi bărbatul
acela, care îşi reproşa slăbiciunea sentimentală de moment, lacrimile de labiserică şi care, într-o
bună zi, s-a debarasat de masca lui de luptător melan-colic, ca să redevină chefliul dintotdeauna
cochetînd
cu moartea.
Viaţa lor, replica nouă a mascaradelor de odinioară,
va fi ritmată de acum înainte de ciocănitul nerăbdător al degetelor lui în uşă, cînd ciorapul de
mătase urcă încet pe piciorul ei, de rotirea zbîrnîi-toare a ruletei şi, într-o noapte, de unduirea
puter-nică a unui imens eucalipt în ploaie, în faţa ferestreilor.
lar apoi, într-o zi, are loc sinuciderea aceea;
Hodorski, al cărui prieten cel mai apropiat şi tot-odată complice este prinţul Arbelin, îşi vinde casa
din copilărie şi se omoară. „Bea prea mult... ner-vh...", scapă prinţul cu o voie bună dispreţuitoare.
Dar ei înţeleg că moartea aceea azvîrle în trecut o parte întreagă din viaţa lor. „Sfirşitul anilor
nebuni...", va crede ea mai tîrziu. In realitate, în anii aceia frivoli şi fugari şi-au epuizat pur şi sim-