Download PDF - Churry-Burry

perete, să-l ucidă pe primul venit. Sau să se alăture asediatorilor, căci zdrenţele ei o fac atît de
apropiată de ei. Sau, dimpotrivă, să se adăpostească într-o casă goală şi să reziste absurd pînă la
ultimul cartuş. Sau să intre în teatru, să se instaleze pe un scaun capitonat cu pluş, să aştepte. Sau,
în fine, să
se omoare...
Secunda aceea de raţionament limpede îi reînvie
frica, suferinţa. Şi, mai ales, instinctul de supra-vieţuire. Cuprinsă de panică, se rătăceşte la
răspîntia străzilor, aleargă, face cale întoarsă, îl vede iar pe soldatul ucis — cineva i-a şi luat puşca.
Deodată,
Crima Olgai Arhelina
133
crîmpeie de muzică. Parterul unui restaurant pustiu, cu geamurile în ţăndări, cu uşile smulse.
Inăuntru, un bărbat îmbrăcat cu o şubă cu mînecile descu-sute, cu o căciulă de blană pe cap, cîntă
la pian. Gura unei sobe de faianţă scuipă afară fum negru, umplînd încăperea şi muzicianul cu
scame negre de funingine. El interpretează o arie de bravură tra-gică, ştergîndu-şi din cînd în cînd
obrajii uzi de lacrimi. Picioarele umflate îi sînt goale, îi alunecă de pe pedale, bărbatul se strîmbă şi
degetele i se năpustesc cu şi mai multă violenţă. Chipul îi este aproape negru. „Othello!" exclarnă
în ea o amintire foarte veche. lese şi, la capătul străzii, vede portul. Nu se mai grăbeşte. Indiferenţa
şi toropeala revin. Traversînd pasarela, îşi cufundă privirea în apa murdară, între granitul cheiului
şi vapor. Se simte de aceeaşi consistenţă ca lichidul rece, verzui, mînjit cu petrol, cu scînduri rupte,
cu peşti morţi. Este imensă ispita de a dispărea în materia atît de apro-piată de ea, ca să nu mai
sufere, ca să nu mai aibă de dezlipit pleoapele împovărate de o crustă gal-benă, uscată.
Şi cînd, confundîndu-se cu tangajul greoi al vasu-lui surprins de viscol, va plînge cu ochii ei
torturaţi, nu va fi nici din cauza suferinţelor trupului său, nici din cauza fricii care le va smulge
rugăciuni şi ţipete celorlalţi fugari. Va simţi foarte intens că nu există nimeni în universul acesta
căruia i-ar putea adresa rugăciunea ei. Fiinţa i se va reduce la rănile care-i mustesc, la pielea roasă
de păduchi. Toate gîn-durile îi vor ajunge la o unică înţelepciune: lumea este totuna cu răul, un rău
mereu mai viclean decît poate bănui omul, iar binele este una din vicleniile lui. „Sufăr", va geme
ea, şi va şti că nu va exista nimeni sub cerul acesta de la care să poată spera compasiune. Singurul
cer pe care-l va vedea va fi un dreptunghi de frig, de împroşcături sărate şi de
134
rafale urlînd în spatele uşii pe care o vor deschide în goană matelotii. Unicul ei cer. Căci lumea
aceasta
ea a vrut-o aşa. Şi aşa a devenit.
Nu, va plînge în clipa în care vecinul ei, cu faţa suptă, cu privirea moartă, va şovăi o secundă, apoi
îşi va împărţi cu ea pîinea...
Mai tîrziu, va afla că cel din urmă vapor va părăsi
Rusia la cîteva ore după plecarea lor, ducîndu-i pe cei din urmă fugari şi pe cei din urmă apărători
ai oraşului, printre care o va recunoaşte, la Constan-tinopol, pe femeia îmbrăcată în soldat şi
înarmată, cu o cicatrice adîncă ce-i brăzdează obrazul de la bărbie pînă la tîmplă. Li...
Sosită la Paris, după lungi ocoluri de-a curmezi-şul Europei, rămîne mai multe luni într-o
înduioşare dureroasă în faţa lucrurilor celor mai simple: o bucată de săpun parfumat, pe care-l
miroase adesea cu nesaţ pe ascuns, simţind un fior uitat furni-cîndu-i pielea, dulcea arsură a primei
înghiţituri de cafea fierbinte în tihna matinală a unui bistrou, limba, gesturile care nu agresează,
priviri în care nu mai trebuie să caute să-şi ghicească condam-narea sau punerea în libertate.
Parisul seamănă cu gîtul unei pîlnii - imensa Rusie îşi transvazează masa de oameni. Este