Download PDF - Churry-Burry

zgomotul căderii ei îi smulge pe falsul ţăran şi pe doamna în muslin din lupta lor tandră şi
sălbatică. Ochii bărbatului culcat în fotoliu se deschid larg, i se ridică partea de sus a trupului.
Femeia călare pe pîntecele lui se răsuceşte, ca să nu-şi piardă echi-librul... La capătul coridorului,
sala cu masa pentru dineu : un lacheu bea pe ascuns din paharul bărba-tului căruia i s-a furat
peruca... Pe scări, portretul bunicii, agăţat pe dos, cu capul în jos - gluma pre-ferată a musafirilor la
petreceri. Olga ia din cui portretul, îl inversează. în momentul acela, la celă-lalt capăt al coridorului
apare falsul ţăran. Ea se năpusteşte spre vacarmul unui pian, sperînd să se piardă în mulţimea de
dansatori. Dar pianistul e singur. Este un Othello, peste măsură de maur, beat, şi care îneacă sala
sub o avalanşă de bravură şi disperare. Clapele albe sînt toate pătate cu ne-gru... Oboseala,
noaptea, cele două pahare de şam-panie care i-au fost servite fără să i se recunoască chipul sub
mască fac solul grădinii instabil. Spuma perlată a merilor invadează cărările, o fac să se rătăcească
prin albul înmiresmat al crengilor. Deo-dată, în străfundul desişului noctum se aude galopul unui
cal. Se apropie, se îndreaptă spre ea nevăzut, din ce în ce mai ameninţător, parcă o urmăreşte, gata
să ţîşnească în trosnetul crengilor rupte. Ea se lipeşte de trunchiul unui copac şi, în aceeaşi clipă,
apare călăreţul. Este un elev ofiţer care a venit la petrecere fară să se gîndească la o deghizare şi,
plic-tisit repede de bucuria îmbibată cu vin a celorlalţi, a fugit şi zboară peste grădină şi cîmpul
adormit. Uniforma lui neagră scînteiază de petale albe. Ea înţelege că pe el îl căuta inconştient prin
săli...
A doua zi simte la adulţii care vorbesc cu ea o uşoară ezitare jenată, în vocea, în privirea care ba
fuge de a ei, ba pare să-i pună întrebări. Pentru prima oară în viaţă se bucură de slăbiciunea lor.
123
Crima Olgai Arbelin.a
Constată că lumea lor este cu mult mai puţin sigură decît pare şi că te poţi folosi de incertitudinile
ei. o voce necunoscută răsună în ea: o voce batjoco-ritoare, agresivă, care de acum înainte îşi
propune să detecteze ungherele ruşinoase ale fiecărui gînd, ale fiecărui gest, să zgîndăre drojdia
groasă din inimi... Seara, cînd una din verişoarele ei începe să cînte o poloneză melancolică, se
trezeşte vocişoara aceea: „Şi dacă i-aş spune că ieri, într-o încăpere, la zece metri de aici, o femeie
semănînd cu un liliac se agita ca o posedată călare pe un bărbat, bărbatul de care biata mea
verişoară este îndrăgostită nebuneşte..."
Lumea e aşadar jocul acela excitant, crud. Un joc cu combinaţii inepuizabile, cu reguli pe care le
poţi schimba tu însuţi în timpul partidei.
Trei săptămîni după aceea începe o nouă petre-cere, cu un foc de artificii, ca adesea. Li, cu capa ei
de magician, oficiază fericită de aplauzele şi de strigătele ce însoţesc fiecare salvă. Bucuria este în
toi cînd o rachetă violetă îşi ratează avîntul şi re-varsă pe peluză, pînă la rădăcina merilor, o
violentă jerbă de scîntei. Li se alătură veseliei generale, vocea i se pierde în corul dezordonat al
musafirilor. Le trebuie cîteva minute ca să înţeleagă că rîsul ei este de fapt un oribil plînset de
durere. Rana albă care îi brăzdează chipul de la bărbie pînă la tîmplă se umple deja de sînge...
Noaptea, în casa împovărată de tăcerea unei petreceri ratate, Olga se gîndeşte din nou la regulile
nesigure şi schimbătoare ale jocului care se numeşte viaţă. Li este ceea ce lumea numeşte „o fată
de oameni săraci". După toate căr-ţile, după bunul simţ, după bunele sentimente cu care era hrănită
copilăria lor, Li avea dreptul la o minunată revanşă, care i-ar fi răsplătit bunătatea, modestia. Şi
iată că este lovită cumplit, pe viaţă... Aşadar, poate aveau dreptate să inverseze portretul
124