Download PDF - Churry-Burry

Crima Olgai Arbelina 115
de peşti morţi, de lemn putred, fără să înţeleagă că părăseşte pentru totdeauna Rusia...
Avea impresia că aleargă de la o femeie la alta, că le recunoaşte, că traversează gonind o zi, o cameră,
un compartiment de tren.
în goana aceea şi-a dat seama că tot nu dormea...
Atunci a împins ferestruica dintre rafturile cu cărţi. Răcoarea nopţii a înţepat-o în nări. Lumina
galbenă a abajurului făcea întunericul de nepătruns, lucios. Doar creanga golaşă întinsă spre
fereastră venea din noapte şi surprindea prin prezenţa ei vie, înzestrată cu o privire. Şi din creanga
aceea, din respiraţia aceea a aerului noctum se degaja o fericire timidă, dar intensă, de sfirşit de
boală. Pe ceasul de perete: miezul nopţii trecut de cinci mi-nute... Ea tot nu dormea. Nu adormise.
Nu-i era somn. Tînărul care se răsucea pe lîngă sobă, infu-zia, reptila - toate nu erau aşadar decît
un delir. Născut în capul unei femei care nu voia să-şi accepte viaţa epuizată. o femeie care mai
spera. o femeie care refuza să aştepte bătrîneţea şi să moară înaintea morţii. Era o nebunie ce
durase mai puţin de o oră şi care o dusese la hotarul unei lumi deformate, de unde nu te mai
întorci. Gestul bizar şi suspect al adolescentului din bucătărie ? Nimic altceva decît unul din
gesturile, adesea maniace, ale celui ce se crede singur în încăpere. „Bărbatul burtos de pe biroul
meu, pata de cerneală pe care o ascund totdea-una sub o carte este o astfel de manie. Singurătatea
noastră este alcătuită din pantomimele acestea..."
A închis fereastra şi s-a aşezat din nou în faţa măsuţei. Noaptea i se dăruia şi părea nesfirşită. Un
timp vast, neocupat şi care îi era destinat per-sonal. Gîndul ei avea acum transparenţa insom-niilor
exaltate. li rămînea să înţeleagă cum îşi putuse imagina în spatele gestului anodin al unui
adolescent ceea ce îşi irnaginase. Să-şi înţeleagă în sfirşit viaţa.
116
La foarte puţine zile după noaptea albă care parcă i-a risipit definitiv îndoielile înăbuşitoare, Olga
avea să ghicească de ce, în seara aceea de noiembrie, nu au avut efect somniferele. Avea să
înţeleagă că praful pe care adolescentul îl vărsa în infuzie nu avusese timp să se dizolve şi că,
grăbită să-şi dezmintă oribila intuiţie, înghiţise lichidul fără să-l fi amestecat. Avea să înţeleagă
totul.
Dar atît de nemărginite vor fi deja intensitatea şi plenitudinea pasiunii ei, imensitatea şi puritatea
durerii ei, încît micul secret dezvăluit nu o va mai mira decît prin inutilitatea lui materială. o
ridicolă curiozitate chimică, o piesă de prisos la dosar. Amă-nuntul acela meschin nu va mai avea
nici un sens în curgerea cu totul nouă a zilelor şi a nopţilor, pe care nici măcar nu va mai îndrăzni
să o numească „viaţa mea".
Un conac mare, nobiliar, cu două etaje, patru coloane albe la faţadă, dar mai ales grădina aceea
stranie, în care sînt legate perne de trunchiurile copacilor. Da, meri în floare şi nişte perne albe,
strînse cu o frînghie groasă...
Are şase ani, ştie deja că pernele protejează nu copacii, ci pe băiatul de zece ani, palid şi capricios,
vărul ei. Şi-a dat deja seama că zgîrieturile şi vînă-tăile pe care şi le face eajucîndu-se atrag mult
mai puţin atenţia decît o simplă pişcătură de ţînţar de pe braţul băiatului. Ciudăţeniile acelea nu o
împie-dică să guste din plin infinita blîndeţe a zilelor ce trec fără să dea impresia că trec. în fiecare
seară, cînd soarele întîrzie pe crengile merilor, aroma cea-iului se răspîndeşte în jurul terasei. Un
bătrîn ser-vitor se plimbă încet de la un pom la altul, adunînd pernele...
Celelalte bucurii ale acelui început de viaţă sînt observate prea tîrziu, cînd nu mai rămîne din ele
decît arnintirea. Ea creşte... Şi, aproape în acelaşi timp, află (surprinzînd conversaţiile adulţilor)
trei lucruri uimitoare. Primul: mama ei nu-şi va reveni niciodată după moartea soţului, căci „îl
iubeşte şi mai mult decît atunci cînd era în viaţă", spun ei. Al doilea: pricepe, foarte vag