Download PDF - Churry-Burry

o fiică sănătoasă
Şi-a ridicat ochii deasupra lămpii şi i s-a părut că întîlneşte o privire tînără, calmă şi fără iluzii.
„Aşadar, el ştia tot. Ştie tot", a repetat ea. Privirea părea să încuviinţeze printr-o uşoară clipire a
pleoa-pelor.
Dacă nu ar fi ghicit secretul acelei însemnări cu creionul portocaliu, ar fi intervenit cu siguranţă a
doua zi, seara, cînd l-a surprins din nou pe bărbatul foarte tînăr, firav şi cu mişcări de dansator,
care a dat tîrcoale pe lîngă sobă.
Jocul necunoscutului acela a repetat cu fideli-tatea unei halucinaţii scena deja văzută: o palpi-tare
rapidă a mîinii deasupra vasului de aramă, un stînga-mprejur spre masă, spre caietul-pretext, o
secundă de nemişcare, o nonşalanţă exagerată a degetelor ce răsfoiau paginile...
Da, remarcînd acrobaţia mişcărilor prin uşa între-deschisă de la baie l-ar fi întrerupt cu un strigăt
dojenitor, o chemare la ordine... Nu, mai degrabă cu cîteva cuvinte neînsemnate, ca să-l ferească de
ruşine.
Va rămîne mută. Şi totuşi, asemănarea cu seara de septembrie, cu seara grădinăritului, a fost totală.
106
Cu o diferenţă de nuanţă, poate: de data aceasta, nu i-a trebuit decît o clipă ca să-l recunoască în
acel tînăr necunoscut pe fiul său. Da, o clipă, cît să-şi înăbuşe strigătul de pe buze, să-l transforme
în cuvinte anodine şi, în cele din urmă, în tăcere. Dar mai ales, de data aceasta, nu a mai existat
nici o îndoială.
Mai tîrziu, avea să înţeleagă că strigătul i s-a oprit în gît mai cu seamă din cauza unei amintiri...
Era în urmă cu doi ani. Ultima primăvară sub Ocupaţie. Pe fereastra deschisă a bucătăriei îşi vede
fiul care aleargă spre casă. Nu vede, de altfel, decît mîna lui lipită de piept. în timp ce înota, s-a
lovit de o scîndură de la fostul debarcader... El fuge în camera lui. Ea intră, îl obligă să-i arate ceea
ce voia să ascundă. „Nimic grav, te asigur!" Vocea lui de copil este disperat de calmă. Işi dă totuşi
mîna la o parte. Pe piept, deasupra inimii, o vînătaie care devine aproape o umflătură violacee,
apoi o întreagă pungă cu sînge. Hematomul acela aminteşte de un sîn de femeie, neted, negru. Ea
simte că, nelămurit, băiatul estejenat de asemănare... în timpul vinde-cării ea îşi aminteşte de
sfaturile date într-unul din volumele ce ocupă partea de sus a rafturilor din încăperea cu cărţi.
Părintii unui copil hemofil trebuie, spunea autorul, „să-i cîştige încrederea", să-l facă să înţeleagă
că „nimic nu-l deosebeşte de ceilalţi", să ştie, pe un ton amical, „să dezamorseze frica".., Incepe săi
vorbească fiului ei pe tonul acela ne-firesc, care le-a fost întotdeauna străin. Politicos, el tace, îi
evită privirea. Cu fiecare nou cuvînt ea are impresia că se împotmoleşte într-o minciună care va fi
greu de înghiţit. Pentru a întrerupe dialo-gul acela fals, inventat pentru un părinte şi un copil
108
abstract, exagerează tonul de confidenţă: „Ţi-era frică? I-am scris tatălui tău, dar..." El sare şi fuge.
Zece minute mai tîrziu, un locatar al Hoardei soseşte cu sufletul la gură, ca s-o anunţe. Aleargă
amîndoi spre ruinele podului. Fiul ei, o siluetă subţire şi zveltă, face echilibristică pe o grindă de
oţel de deasupra rîului. Un mic grup disparat îi urmăreşte înaintarea şovăitoare. Olga se opreşte cu
privirea hipnotizată de unduirile trupului care-şi caută dru-mul deasupra vidului. Strigătul îi
amorţeşte pe buze. E un somnambul al cărui pas atîrnă de răsuflarea tăiată a celorlalţi... Ajungînd
la capătul grinzii, se întoarce, se clatină, îşi agită braţele, agăţîndu-se de cerul care se solidifică sub
privirile încremenite ale martorilor, se îndreaptă, ajunge înapoi la punctul de plecare, coboară... Se
duc acasă fără să schimbe nici un cuvînt. Doar cînd se închide uşa după ei spune fbarte încet: „Nu
mi-e frică de nimic." Ea nu-l ascultă. Urrnăreşte pe antebraţul lui, subţire şi pătat cu rugină,