Download PDF - Churry-Burry

Imaginea a început să se legene încet dina-intea privirii ei. Oboseala era plăcută, mîngîietoare
pentru ochi. A vrut să-şi coboare pleoapele, să prelungească minutele acelea împăcate. Ochii i se
închideau de la sine. Crezînd că era pur şi simplu
Crima Olgăi Arbeiina i
oboseala de seară, a încercat să-şi revină, dar reuşit doar să trezească un ultim gînd: „Trebuie s mă
scol, am încă mîinile pline de pămînt, o să păt(
cartea..."
Somnul a cuprins-o numaidecît, cu o violenl calmă, irezistibilă. S-a amestecat cu mirosul delic;
şi plăcut al paginilor vechi. Paginile pe care le sor cu nesaţ, închizînd ochii.
Au trezit-o doar ultimele ciocănituri în uşa de la intrare. Nişte lovituri insistente cărora, sătul de
aşteptare, le imprimi un fel de melodie răpăită, sperînd că schimbarea cadenţei va atrage atenţia.
A sărit de pe scaun, a încercat să recompună în ordine decorul înconjurător: soarele care orbea
fereastra minusculă, pendula ale cărei ace se aflau într-o poziţie ciudată, arătînd aproape ora
unspre-zece, şi mai ales ea, femeia aceea în rochie şifonată, cu mîinile acoperite cu dîre de pămînt,
o femeie care se învîrte într-o debara mică, făcînd să cadă cărţile şi neizbutind să găsească o
oglindă...
Răpăit de cîteva măsuri în tact militar care apoi a încetat. Olga a ieşit pe coridor, apoi s-a întors şi,
fără să prea ştie de ce, a închis volumul din enciclopedie.
„Şi dacă ei au ghicit?" s-a întrebat ea perplexă. „Dar ce să ghicească ?" în mod absurd, şi-a
închipmt că ceilalţi puteau să descopere că le ascunsese vîrsta fiului ei. Da, teama aceea stupidă i-a
trecut prin mintea încă amorţită: se va constata brusc că băiatul nu mai era un copil, ci un
adolescent aproape la fel de înalt ca ea...
în faţa oglinzii, în antreu, şi-a potrivit repede rochia, şi-a aranjat părul şi parcă şi-a regăsit trăsăturile.
Cu toate acestea, cînd a deschis uşa, se aştepta, fără voia ei, să vadă un ciorchine întreg de
fizionomii animate de o curiozitate răuvoitoare şi batjocoritoare.
Crima Olgai Arbelina 91
Uşa s-a deschis în vidul luminos al cerului. Nu era nimeni pe trepte, iar pajiştea ce cobora spre rîu
strălucea de bobiţele de promoroacă topită, pustie şi ea. Răcoarea însorită a aerului spăla plămînii,
pătrundea în trup. Măcar de-ar fi fost posibil! Da, aceeaşi dimineaţă, dar eliberată de toate, de
vocile care se contraziceau în fiecare clipă în capul ei, de privirile celorlalţi, care o goleau de ea
însăşi, de nenumăratele temeri, cele din ajun mai ales...
Speranţa aceea nu a durat mai mult decît o lungă inspiraţie cu miros de iarbă îngheţată... Apoi
privi-rea i-a lunecat de-a lungul peretelui şi a văzut o femeie care, sprijinită de pervazul ferestrei,
încerca să vadă înăuntru. Teama i-a revenit atît de brusc, încît a dat naştere unei idei neverosimile :
„Dar sînt eu! leri..." Da, într-o străfulgerare de nebunie, Olga s-a recunoscut în femeia aplecată
spre geam. Dar numaidecît, un alt gînd, mai puţin bizar, dar mai tulburător, a alungat asemănarea
aceea: „Spio-nează!"
Femeia a început să bată în geam cu arătătorul îndoit, punîndu-şi cealaltă mînă streaşină la ochi, ca
să nu se oglindească în el...
Olga a strigat-o. Femeia s-a îndreptat: era infir-miera de la azilul de bătrîni. „I s-a întîmplat ceva
copilului!" - spaima asta a stîrnit, ca o rafală de vînt, un vîrtej de alte crispări anxioase: „Dacă i s-a
întîmplat ceva e din cauza mea, din cauza clipei de fericire de acolo, de pe trepte..." Nici măcar nu
erau gînduri, ci un şir de imagini - curgerea sîngelui care va trebui comprimată pe trupul acela de
copil şi greşeala pe care va trebui s-o ia asupra ei, ca să îmblînzească soarta.
Infirmiera s-a apropiat, a salutat-o cu un aer mîhnit şi rece. „Nu, e altceva, altfel ar fi vorbit
imediat", s-a gîndit Olga. li văzuse de atîtea ori sosind pe vestitorii unei nenorociri...