Download PDF - Churry-Burry

Adineauri au schimbat o privire rapidă, frapaţi amîndoi de prezenţa, pe noptiera sinucigaşului, a
fotografiei cu casa de lemn, atelajul şi copilul -fiinţa aceea misterioasă şi aproape înspăimîntătoare
prin ignorarea viitorului ei. Da, privirile li s-au întîlnit şi au redevenit imediat simple licăriri
care nu caută ochii nimănui. Ei mai mult observă decît ascultă. Cerul despicat în două — la vest
roşul rece al apusului, iar pe cealaltă jumătate, o aripă joasă şi cenuşie de nori ce se lăţeşte din cînd
în cînd şi revarsă o grindină scînteietoare, ale cărei ace înţeapă obrajii, umplu cu o şoaptă uscată
frunzele moarte din pasajele dintre lespezile de mor-mînt. lar cînd aripa aceasta întunecată se
retrage, lumina vie, arămie lăcuieşte pămîntul brun, rădăci-nile copacilor, şi face să lucească bălţile
de apă -oglinzi pe jumătate îngropate ici şi colo în desişul arbuştilor. o rafală tăioasă ca o lamă de
oţel sfarmă privirea în faţete de lacrimi. Bătrînul se apleacă, ia de jos o vază de ceramică, din care
se înalţă o tulpină lungă şi uscată de crizantemă, o pune la loc pe piatra funerară.
Vocea lui continuă, ca1mă şi detaşată, o voce care nu caută nici să convingă, nici să dovedească
ceva, se gîndesc cei doi vizitatori întîrziaţi. o voce atît de diferită de zumzetul neîncetat al
cuvintelor care le umple mintea, cuvinte care în viaţa de zi cu zi îi agresează, îi solicită,
smulgîndu-le încuviinţarea printr-un interminabil terci verbal, făcut din frîn-turi din ziare, din
evenimente scandate de crainici. Cuvinte ce ucid în ei rarele clipe de liniste.
De altfel, poveştile bătrînului paznic sînt abia schiţate. In mintea vizitatorilor se înjghebează o
intrigă, se pun în scenă cuvintele murmurate. „Un aventurier, spunea el, vindea domenii nobiliare,
da, castele de cărti... Intr-o zi a venit rîndul casei lui din copilărie. Dis-de-dimineaţă şi-a zburat
creierii..." Pe acelaşi ton, în faţa lespezii următoare: „Rezistă bine la trecerea timpului greşeala
aceasta. Ofiţer de cavallerie... Cu doi l. Din fericire, nu toţi citesc caracterele chirilice. Ofiţer de
cavalerie... Foarte vorbăreţ, mereu surescitat. Şi mereu aceleaşi poveşti cu bătălii, despre capetele
pe care le tăia roşiilor cu sabia. Şi cu cît povestea mai mult, cu atît imita mai bine şuieratul scurt cu
care se înfigea în gît tăişul şi zdrobea oasele . «Hîrş-ş-ş !» şuiera el. Vedeai aievea un cap
rostogolindu-se în iarbă... La bătrîneţe i-a paralizat faţa şi nu mai putea vorbi. Singurul lucru pe
care mai reuşea să-l rostească era acel «hîrş-ş-ş». A murit într-o primăvară. Noaptea era caldă, i-au
deschis fereastra. Cu o clipă înainte de a se sfirşi, s-a ridicat într-un cot şi, trăgînd aer în plămînii
lui tremurători, a şoptit foarte clar:
«Liliac...»"
Tînăra femeie care-l ascultă pe bătrîn poate fi foarte bine cea despre care se spune cînd se apropie
de patruzeci de ani: i-a reuşit totul în viaţă. Tocmai femeile acestea se trezesc într-o duminică de
iarnă în faţa unui gol şi a unei disperări atît de mari, încît moartea le pare dintr-o dată o chemare
aştep-tată în taină... Dimineaţa s-a apucat să-şi răsfoiască agenda cu adrese. Degetele îi lunecau pe
pagini ca pe gheaţă, fără să se poată opri. o mulţime în-treagă şi totodată nimeni. în sfirşit, un
nume care îi aminteşte de o promisiune de acum cel puţin zece ani. „Ai să vezi, nu seamănă deloc
cu un cimitir, e o adevărată grădină, cam părăginită, în care simţi imediat că ei au o cu totul altă
concepţie despre moarte decît noi..." In zece ani nu a avut nici o clipă liberă ca să se ducă acolo.
Celălalt vizitator, bărbatul în palton albastru-închis cu gulerul ridicat, care lasă să i se întrevadă
luciul cămăşii şi nodul de la cravată, bărbatul acesta a auzit şi el vorbindu-se despre „grădina în
care descoperi o altă perspectivă asupra niorţii." El seamănă cu cel care, cu o jumătate de oră
înainte de masa de familie, unde se adună vreo duzină de rude, se ridică, se îmbracă în grabă, ca şi
cum ar fi urmărit, şi pleacă fără să anunţe pe nimeni, ceea ce nu i s-a întîmplat încă niciodată. II
urmăreşte o imagine: ochii, gurile, chipurile care îl vor încon-jura, repetînd aceleaşi schimonoseli,
aceleaşi fraze ca ultima dată, mestecînd, înghiţind. Ar fi trebuit să le răspundă, să zîmbească. Şi
mai ales să accepte că e fericit, dat fiind că ceilalţi consideră că are toate motivele să fie fericit:
seninătatea blondă şi imperturbabilă a soţiei, graţia felină a celor două fiice, despre care gluma
familială va spune încă o dată că sînt „două fete frumoase de măritat", şi masa întinsă în faţa unui
perete de sticlă dincolo de care, de la acel al şaisprezecilea etaj, se poate studia ca pe un plan