Download PDF - Churry-Burry

Crima Olgai Arbelina 75
aproape transparent, m capotul lui, ca să urce nişte trepte lunecoase, să străbată nişte coridoare în
care năvălea curentul mirosind a bucătărie, a stradă, a umezeală de la rîu. S-a luptat îndelung cu
uşa care, închizîndu-se, era gata s-o tragă după ea cu vio-lenţa resortului său, să-i smulgă braţul. In
privirea pe care a ridicat-o spre Olga se afla, amestecat cu încîntarea, ecoul neliniştit şi totodată
orgolios lăsat de toate primejdiile învinse... „Trebuie... trebuie neapărat ca la primăvară... să vă arăt
florile acelea, îi spunea ea, sufocîndu-se uneori, Olgăi, care o înso-ţea în camera ei. o să vedeţi,
cresc aproape la picioa-rele copacilor, străpungînd frunzele moarte. Sînt sigură că nici francezii nu
le cunosc. La primăvară. o să mergem împreună. o să vedeţi. Sînt de un alb palid. Şi de o
frumuseţe!" Să meargă în primăvara următoare să caute în pădure florile acelea albe era o
promisiune pe care Olga o auzea de mai mulţi ani...
A reînceput perindarea cititorilor. Ofiţerul de cavalerie a spus povestea celui mai bun cal al său, cel
care era dresat să se culce şi să se ridice la un fluierat anume. Apoi a mimat din nou o luptă cu
sabia şi i-a imitat hîrşîitul.
Au fost apoi cîţiva cititori pe care Olga îi numea, în sinea ei, „candidaţi". Erau cei care reuşiseră să
părăsească locuinţele, foarte părăginite, ale fostei fabrici de bere şi se stabiliseră în partea de sus
din Villiers-la-Foret, visînd, în taină sau fără să se ascundă, să se ducă într-o bună zi să trăiască la
Paris.
A venit şi Maşa şi, aplecată deasupra biroului, îi murmura pe un ton de confidenţă; „Nu mă voi
întoarce decît peste vreo cincisprezece zile. Plec la Nisa. Cu el... " Olga ştia că acest „ cu el"
însemna:
nu cu soţul.
76 Andre't Makine
în această intermitenţă volubilă de personaje s-a strecurat fostul farmacist, care trăia într-o lene-vie
forţată, după ce aviaţia aliată îi distrusese oficiul. După catastrofă, se apropiase de comuni-tatea
emigranţilor din oraşul dejos, începuse chiar să le înveţe limba şi, puţin cîte putin, adoptase rolul
de francez prin excelenţă, pe care orice francez şi-l asumă trăind printre străini. Inconştient, poate,
exagera unele trăsături care sînt considerate tipic franţuzeşti şi se bucura dacă locuitorii Hoardei de
Aur exclamau în faţa jocurilor lui de cuvinte licen-ţioase sau a galanteriei lui: „Vai, francezii
aceştia! Sînt incorigibili!" După ce a plecat, Olga şi-a spus zîmbind: „ Orice s-ar spune, doar el a
remarcat că mi-am tăiat părul." Şi a repetat în minte cuvintele farmacistului: „ Oh, doamnă, ce
lovitură le daţi ini-milor noastre ! Gîtul dumneavoastră nu are nevoie de nimic, curba lui perfectă îi
ajunge. Sper că nu este ultima din comorile pe care le oferiţi ochilor noştri..." S-a dus să pună la
loc cărţile înapoiate de farmacist şi, amintindu-şi gesturile largi şi mimica bărbatului, s-a gîndit:
„Sînt totuşi incorigibili fran-cezii aceştia."
Infirmiera înaltă şi ursuză, mereu îndoliată, a venit la sfirşitul dimineţii şi i-a cerut o carte publicată
recent unde, spunea ea, existau probabil hărţi după care s-ar putea stabili locul precis al
ultimei bătălii aeriene a iubitului ei britanic...
Olga nu a simţit cum a trecut ziua. Sau, mai degrabă, a petrecut-o cu poveştile tuturor cititorilor
care o copleşeau cu vorbăria lor. „M-au alungat din propria mea viaţă", îşi spunea ea plină de
ranchiună.
A avut impresia că se întoarce la viaţa ei doar la sfirşitul zilei, după închidere. De obicei, pleca la
ora opt fix, dacă nu, bibhoteca se transforma într-un salon de dezbateri: cititorii, mai ales cei care
locuiau chiar în clădirea Hoardei, nu plecau de acolo decît
77