Download PDF - Churry-Burry

şi-a întins mîinile pe braţele fotoliului. Din cînd în cînd femeia îşi întrerupe murmurul, iar chipul i
se transformă în al unei păsări de pradă: ciuruie faţa somnoroasă a bărbatului cu înţepăturile unor
sărutări rapide, insis-tente... Toate acestea sînt atît de bizare, mai ales în încăperea aceea în care
parcă se mai aude tusea bătrînului valet al bunicilor. Copila ar vrea să atingă trupul femeii, un trup
foarte subţire, nervos şi învă-luit în învolburarea muslinului. Trupul acela mobil ţîşneşte parcă
direct din pîntecele bărbatului. Ai zice că nu are picioare — doar voalul de muslin care ascunde
bustul gol al unei marionete. lar ţigara subţire şi lungă, pe care o ţine într-o mînă împinsă departe
de trupurile lor, dă impresia că zboară încoace şi încolo singură prin întuneric... Deodată, chipul
bărbatului se trezeşte, scoate un suspin zgomotos. Mîinile i se crispează pe braţele fotoliului. lar
copila înţelege că nu sînt braţele fotoliului, ci picioarele femeii, coapsele ei lungi sub luciul negru
al ciora-pilor. Bărbatul, pe jumătate lungit în fotoliu, se mişcă greoi, îşi înfundă mîinile în muslin
şi scutură femeia cu atîta violenţă, încît ţigara lungă se rosto-goleşte pejos. Mîinile lui enorme se
îmbracă în haina uşoară a femeii ca într-o rochie goală de marionetă. Ideea de trup absent
înspăimîntă. Copila se pre-găteşte să fugă, se trage doi paşi înapoi şi, deodată,
65
cu un zgomot care îi pare asurzitor, scapă bagheta magicianului. Femeia se întoarce, răsucindu-se
pe trupul bărbatului...
Olga şi-a băut infuzia în camera ei. Cînd punea cana pe noptieră, a auzit din nou vocea „micii
afurisite": „Ai toate ticurile unei femei în pragul bătrîneţii. Cana aceasta, în curînd sticluţe cu
medi-camente, o cutiuţă cu moaşte de sfirşit de viaţă..." Dar cuvintele sale răneau mai puţin ca de
obicei. Acum ştia unde se ascundea vocea zeflemitoare:
în marele conac în sărbătoare, unde o adolescentă descoperea complexitatea găunoasă a vieţii. Da,
în fuga ei de-a lungul coridoarelor mai era şi lacheul pe care îl surprinsese bînd şampanie din
paharele invitaţilor...
Gîndurile i se încîlceau deja. „Chiar că-i eficace infuzia asta, a mai avut ea timp să-şi spună,
trebuie să i-o recomand lui Li, care se îndoapă cu somnifere şi apoi plînge în coşmarurile ei..."
Somnul a năpă-dit-o atît de repede, încît mîna ei întinsă spre lampă şi-a întrerupt mişcarea
lajumătatea drumului.
Luni dimineaţa, la bibliotecă, perindarea citito-rilor era neîntreruptă, ai fi zis că se înţeleseseră
anume dincolo de uşă şi intrau unul după altul, ca să-i spună fiecare povestea lui. E drept că
biblioteca era pentru mulţi dintre ei, singuratici şi adesea ruşinaţi de singurătatea lor, unicul loc
unde exista cineva, ea, Olga Arbelina, care să-i asculte.
Mai întîi a venit infirmiera de la azilul de bătrîni, din „azilul rusesc", situat la parterul fostei fabrici
de bere. o femeie deşirată şi uscăţivă, a cărei tine-reţe nu se mai vedea de sub aerul de doliu
orgolios şi mohorît pe care şi-l impusese. Purta doliu după o persoană care nu existase niciodată şi
care se născuse întîmplător într-o conversaţie, cînd, pentru
66
a-şi ascunde singurătatea, schiţase un iubit îndepărtat, pilot de vînătoare englez, despre care nu
putea, în plin război, să spună mare lucru din motive foarte evidente. De la o confidenţă la alta,
fantoma aceea îşi trăiije viaţa invizibilă, îmbogă-ţindu-se în inima celei care o născocise cu o
mulţime de amănunte, sporindu-şi faptele de vitejie, urcînd în grad... Viaţa i-a luat inevitabil sfirşit
o dată cu terminarea războiului. Altfel, infirmiera ar fi trebuit ori să-şi inărturisească minciuna, ori