Download PDF - Churry-Burry

afurisită". Vocea spunea că liniştea aceea va fi de scurtă durată, că noi temeri, meschine,
îndărătnice, aveau să macine rapid seninătatea acelei seri şi că... Olga a izbutit să scape de ea
dîndu-şi părul pe spate, parcă pentru a simţi mai bine răcoarea ploii pe frunte.
într-o seară de septembrie (îşi pregătea infuzia de flori de hamei), Olga a înţeles în sfirşit ce amintire
îi trezeau personajele pictate din atelierul lui Li. Amlntirea balului mascat...
In tirnpul războiului, infuzia aceea care te ajuta să dormi dădea iluzia unei cine sau, măcar,
înlocuia ceaiul. Mai tîrziu, prepararea lui se transformase într-un ritual care, seara, prin repetarea
gesturilor devenite inconştiente, domolea gîndurile neliniş-tite, te lăsa să trăieşti într-o intimitate
tăcută cu tine însuţi. li plăcea ora aceea vagă pe care nici un timp nu izbutea s-o măsoare, plutirea
aceea în odihnă. Florile, asemenea unor minuscule conuri de pin, îşi înfoiau petalele în apa
clocotită, apoi se răceau, co-borau una cîte una pe fundul crăticioarei de aramă. Privirea se pierdea
în imperceptibila transmutaţie a lichidului auriu, se limpezea, urmărindu-i decan-tarea...
în seara aceea, vocea „micii afurisite" a reuşit să risipească plăcuta vacuitate a gîndurilor ei. Mai
întîi, Olga aproape că s-a bucurat auzind ce-i reproşa persecutoarea ei, atît de anodine îi erau
cuvintele. „Nici măcar în ritualul acesta stupid nu eşti destul de consecventă. Ba îţi bei infuzia în
fiecare zi, ba trece o săptămînă fără să-ţi mai aminteşti de ea. o bei cînd eşti tulburată. încă un
vicleşug, un şiretlic ca să scapi de durere..." Olga nu a replicat, sperînd că reproşurile aveau să se
oprească aici. Dar vocea
61
a continuat, ghicindu-i speranţa: „După viaţa pe care ai avut-o, cu copilul pe care îl ai, ar fi trebuit
să fii de mult de piatră, invulnerabilă la toate aceste mici răni ale existenţei. Ar trebui să fii o mater
dolo-rosa... zîmbitoare, da, cu un uşor zîmbet dispre-ţuitor, pentru a sfida destinul. lar pe tine te
răneşte un cuvînt, o replică a vreunui nebun bătrîn de la bibliotecă te urmăreşte săptămîni întregi.
I-ai vorbit lui Li despre escarpenii brodaţi, iar acum ţi-i imaginezi de fiecare dată cînd îţi pui
papucii de casă... mater dolorosa în papuci brodaţi. Ţi-ai ratat genul!"
De data aceasta Olga a obiectat: „Dar mi-am trăit aproape toată viaţa". Ştia că argumentul acesta
înăbuşea vocea micii afurisite, cînd toate celelalte motive se dovedeau zadarnice. „Da, mă apropii
de vîrsta la care nimic cu adevărat nou nu mi se mai poate întîmpla înainte de a muri. Nici o
minune. o foarte improbabilă ultimă întîlnire? Cea pe care o ai, mai ales ca să-ti dovedeşti că este
încă posibilă. Mater dolorosa în escarpeni brodaţi..."
Mica afurisită tăcea şi Olga simţea în tainiţa aceea a minţii ei un fel de mulţumire tăcută a cuiva
căruia ar fi trebuit să i se recunoască superiori-tatea. Cel puţin acum putea să-şi reia plutirea de-a
lungul serii. A amestecat distrată florile din infuzie, a pregătit cana şi o strecurătoare mică. „Pînă
cînd se răceşte"... s-a gîndit ea, bucurîndu-se de plăcuta lenevie din clipele acelea.
Copilul dormea deja în camera lui. lar liniştea şi puritatea somnului său erau din cînd în cînd parcă
adîncite de un ecou îndepărtat al orologiului de pe turla din Viliers-la-Forăt. Olga a sfirşit prin a-şi
potrivi gîndul cu ritmul acela nocturn. Nu mai rămînea în mintea ei obosită decît resemnare.
Acceptarea casei bizare, lipită pe toată lungimea ei de fabrica de bere, în care locuiau alţi emigranţi
şi
62
pe care ei o numeau Hoarda de Aur. Acceptarea vieţii ei de aici, din orăşelul fără vreun farmec
aparte, loc cu totul întîmplător şi cu toate acestea predestinat, singurul care voia să o primească
după fuga ei din Paris, ruptura cu emigraţia pariziană, plecarea soţului ei. Unicul loc sub soare.
Casa din-tre zidul Hoardei de Aur şi malul rîului. A zîmbit:
locul ei aici pe pămînt.