Download PDF - Churry-Burry

incredibilitatea situaţiei sale ar fi putut fi şi mai izbitoare. Ar fi fost de ajuns să-şi imagineze ce
aproape era trupul ei pe jumătate gol de trecătorii de dincolo de obloane. Da, trupul care tocmai
fusese amputat de o minusculă viaţă înfiri-pată în el, un trup atît de singular, dar care, începînd de
a doua zi, avea să dispară în mulţimea celorlalte trupuri, fără să se deosebească de masa lor.
A auzit un nou clinchet al metalului pe tavă. Capul cornut al prietenei sale s-a ivit la capătul mesei:
—Gata?!
Au spus-o într-un glas, într-o coincidenţă invo-luntară dintre întrebare şi afirmaţie, cum li se
întîmplă persoanelor care se cunosc de foarte multă vreme şi sfirşesc prin a urma, inconştient, firul
gîndurilor celuilalt...
„Şi totuşi, s-a gîndit Olga, vom rămîne întot-deauna mute în privinţa esenţialului. Nici măcar
despre enumerarea aceasta care te face să uiţi durerea n-am să-i vorbesc niciodată. A doua aniversare
a eliberării, moartea minusculă din pîntecele meu, portretul care mă priveşte de pe perete.
Cum să explic? Ar trebui să pot întreba dacă ea are asemenea idei, dacă fcoate nimicurile acestea îi
umplu şi ei viaţa interioară şi îi par importante..." Notele acordeonului, cu puţin înainte, au trezit o
poftă bruscă de bucurie simplă, năucitoare, foarte franţuzească, sau pe care, cel puţin, aşa ţi-o
imaginezi. Dorinţa momentană, dar arzătoare, de a fi fară trecut, fără gînduri, fără probleme, de a fi
veselă, îmbătată de bucuria de a trăi să trăiască aici şi acum. Şi, numaidecît, ruşinea de a fi simţit
această dorinţă. Cenzura vigilentă care veghează asupra fericiru noastre. o voce nemiloasă, mereu
la pîndă. o voce care i-a vorbit din nou despre mica viaţă curmată în pîntecele ei - ca s-o
pedepsească imediat pentru dorinţa de a fi fericită. Da, toate crîmpeiele de bucurie şi de teamă care
ne alcătuiesc şi despre care nu vorbim niciodată.
Nu, nimic din toate acestea în conversaţia lor care, la amiază, precedase operaţia. Işi amintiseră de
moaşa pariziană care fusese ghilotinată cu cîţiva ani în urmă pentru că provocase avorturi clandestine.
Pălăvrăgeau pe un ton glumeţ, cu o expresie care simula o spaimă teatrală: „Francezii o să ne
ghilotineze!" Intîmplarea aceea le permitea să treacă sub tăcere ceea ce aveau pe buze, în ochi,
vieţile lor adevărate, alcătuite din nimicuri grave, esenţiale, de nemărturisit.
— îmi strîng instrumentele de tortură şi o să te poţi scula. Capotul tău îl pun aici, pe fotoliu...
Prietena ei a atins-o pe umăr, i-a zîmbit, apoi a plecat, ducînd cu ea tava acoperită cu un prosop
mototolit. „Zîmbetul ei l-am adăugat deja la inven-tarul meu împotriva durerii." Da, ziua aceea de
25 august 1946, încăperea transformată în talcioc cu vechituri ruseşti şi chipul zîmbitor al unei
femei — un chip mutilat, care purta din adolescenţă o cica-trice adîncă, înfiptă în obrazul stîng,
asemănătoare cu un fluture mare, roz, cu aripile rupte. Zîmbetul acesta care mişcă fluturele,
zîmbetul cel mai copi-lăresc, cel mai dezarmat din lume şi de care necu-noscuţii îşi feresc privirea,
ca să nu lase să li se vadă sila... Chipul lui Li. Li, liliac... în timpul unei petreceri din copilăria lor
în Rusia de odinioară o copilă de zece ani plînge în hohote - ceilalţi sînt travestiţi în flori, iar
costumul ei, o rochie-ciorchine de liliac, a fost rătăcit. Se aude plînsetul ei:
„Li-li-liac". Lumea rîde, îi născoceşte o poreclă. Copila devine Li. Este consolată cu un costum de
împrumut - unul de magician, cu un turban cu pană de păun, o mantie înstelată, o baghetă fermecată.
Li se îndrăgosteşte de rol. La fiecare petre-cere, de acum încolo ea e cea care se ocupă cu
magia, învaţă scamatorii, ştie să lanseze focuri de artificii. Lumea aproape că a uitat numele ei
adevărat, Alexandra... într-o seară de sărbătoare, o rachetă multicoloră o loveşte în faţă, înainte de
a cădea în iarbă şi de a exploda într-o jerbă de scîntei care îi face pe copii să ţipe de bucurie.
Strigătul ei se pierde în ropotul de aplauze şi de rîsete. Li are cincisprezece ani.
în enumerarea ei, adineauri, Olga a introdus-o şi pe copila aceea. o copilă desfigurată, pentru că
cineva îi găsise un costum de magician. Copila care avea să străbată războaie, foamete, indiferenţa
şi dezgustul din ochii celorlalţi şi să se pomenească într-o încăpere sufocantă, pierdută în mijlocul
furni-carului parizian, la 25 august 1946, făcînd să sufere prin intervenţia ei trupul dezgolit al unei
femei.