Download PDF - Churry-Burry

înţelegea că a nu cunoaşte destinul fiului său era pentru ea unica şansă de a-l şti încă în viaţă. Şi cu
cît mai neverosimilă era speranţa aceea, cu atît era ea mai încrezătoare. El exista undeva, sub cerul
acesta, vedea copacii, lumina, auzea vîntul acesta...
într-o bună zi, s-a hotărît în sfirşit să vorbească. Ştia că, pentru a fi înţeleasă, va trebui să spună
totul în cîteva cuvinte scurte şi să tacă. Şi să vor-bească din nou, pînă cînd cuvintele vor deveni
foc, umbră, cer... Şi pînă cînd cealaltă viaţă, pe care o căutaseră atît de stîngaci şi pe care ea o
cunoscuse atît de puţin, le va apărea în sfirşit în firava veş-nicie a cuvintelor omeneşti.
El deschide poarta de fier în momentul în care nimbul lampadarelor începe să pîlpîie, se stinge.
Pentru cîteva clipe parcă revine întunericul. întorc capul: uşa locuinţei lui de paznic a rămas
deschisă, văd lampa care i-a luminat toată noaptea chipul. Cele două scaune ale noastre. Ceştile
noastre pe masă. în jurul căsuţei, trunchiuri negre, pietrele ridicate ale monumentelor, morminte,
cruci...
El rămîne o clipă lîngă mine între canaturile porţii de fier. Apoi îmi strînge mîna şi se îndepărtează,
dispărînd de îndată pnntre copaci.
Andreî Makine - o voce aparte în romanul francez actual
După imensul succes al romanului Testamentul francez, încununat în 1995 cu cele mai prestigioase
premii literare franceze - Goncourt, M6dicis şi Goncourt des Lyceens, apoi cu premiul
internaţional Ruffino-Antico Fattore -, Andrei Makine (care a debutat abia acum unspre-zece ani,
în 1990, cu Fiica unui erou al Uniunii Sovietice), publică în ianuarie 1998 a cincea carte, .
Reuşeşte din plin să evite primejdia eşecului sau a repetării sterile, părăsind filonul autobiografic
din care s-a inspirat în trei din cele patru romane anterioare:
Confesiunea unui stegardestituit(lc)92),Pe uremea fluviu-lui Amur (1994) şi, mai ales, Testamentul
francez. marchează o direcţie nouă în creaţia makiniană, fără a renunţa, totuşi, la problematica din
celelalte cărţi. Şi, pentru prima oară, romancierul situează acţiunea în Franţa, doar imaginată,
visată, reînviată în operele precedente, sau evocată fugitiv, ca spaţiu roma-nesc al exilului.
pare să anunţe prin titlul său un roman poliţist şi totodată o enigmă, pe care o va dezvă-lui încetul
cu încetul o dublă anchetă: cea oficială, inevi-tabilă, a poliţiei, iar, în paralel, o scrutare minuţioasă
şi din ce în ce mai chinuitoare, întreprinsă de Olga Arbelina, a propriului ei trecut şi a profunzimii
ambigue a iubirii sale materne. Insă a doua parte a metatextului, motto-urile, împrumutate din
opera lui Dostoievski şi a lui Proust, deşi nu părăsesc sfera judiciară, schiţează un alt fel de
enigmă, mărind, de la bun început, miza cărţii. Spre deose-bire de celelalte romane (cu exceptia
celui de debut), Makine recurge aici la aparenta obiectivitate a naraţiunii la persoana a treia. Şi,
pentru întîia oară, apelează la doi naratori, adoptînd formula povestirii în ramă. Un bătrîn, paznicul
unui cimitir ortodox rusesc din apropierea Parisului, un rus uriaş, aproape uitat de timp, care le
istoriseşte vizitatorilor francezi de duminică, amatori de exotism, povestea vieţh şi morţii
refugiaţilor ruşi îngropaţi acolo. Şi un tînăr scrhtor-emigrant rus (personaj plasat în actualitate,
existent şi în alte romane), prezentat aici pe jumătate autoironic, căruia bătrînul, pentru prima dată,
îi relatează povestea Olgăi Arbelina, înmormîntată acolo, poveste pe care o va istorisi, la rindul
său, într-o carte. De altfel, la sfirşitul romanului, persoana a treia se transformă în „eu", redevenind
persoana întîi, sperifică majorităţii romanelor lui Makine.
Olga Arbelina, prinţesă rusă, născută în Rusia taristă o dată cu secolul al XX-lea, se refugiază în
tinereţe, după Revoluţia din Octombrie, la Paris, unde, după experienţa frenetică a „anilor nebuni"
şi eşecul căsătoriei cu prinţul georgian Arbelin, care-i salvase viaţa în timpul Revoluţiei, se