Download PDF - Churry-Burry

In cele din urmă, după o perindare nedesluşită a săptămînilor, lunilor, anotimpurilor a sosit dimineaţa
aceea îngheţată. In capul unor scări vechi de lemn cu trepte înalte şi balustrada tocită de
mîini s-a deschis uşa dincolo de care nu putea fi decît încăperea minusculă cu fereastra ce dădea
spre o pădure înzăpezită.
A trebuit să se îndoaie ca să se strecoare spre fereastra minusculă, un fel de lucarnă opacă de praf,
de pînze de păianjen întreţesute. Cu o bucată de cîrpă scoasă dintr-o grămadă de vechituri a frecat
gearnul. Afară, aceeaşi alee cu tei, dar văzută mult rnai de sus, şi ziua aceea, voalată de ţesătura
lentă a fulgilor. Şi pămîntul era complet alb, iar lumea de dincolo de gard părea pejumătate ştearsă
sub filamentele de zăpadă...
Nu s-a mirat deloc văzînd un bărbat profilîndu-se încet pe albul mişcător, în mijlocul aleh. Nu era
surprinsă nici de înălţimea lui uriaşă, nici de sără-cia extremă a hainelor lui — a paltonului lung cu
croială militară, căruia la prima vedere îi ghiceai stofa roasă, cîrpită. Sub veşmîntul ponosit se contura
o statură impunătoare, dar anormal de descăr-nată. Nu purta pălărie, zăpada i se amestecase cu
părul sur.
Nici gesturile lui nu i-au părut extravagante. El s-a oprit, a pus jos o geantă veche de voiaj şi s-a
dus să adune un pumn de zăpadă de pe scîndura unei bănci. Apoi, cu grijă, şi-a frecat faţa, s-a
spălat cu bulgărele de gheaţă care i se topea în mîini. A scos o batistă, şi-a şters fruntea, obrajii şi,
înşfăcîndu-şi geanta, s-a îndreptat spre intrarea clădirii.
Ea nu a făcut nici o mişcare, doar şi-a plimbat privirea în jur, ca cel care se trezeşte într-un loc
274 Andrei Makine
necunoscut şi încearcă să-l identifice. Nu mai era un refugiu tainic, pierdut în labirinturile
conacului de odinioară, ci pur şi simplu podul clădirii, un pod strîmt, în care luase obiceiul să vină,
la început împiedicată de gardienii ce se temeau să nu se sinu-cidă, apoi ignorată de ei. Scaune
rupte, ziare vechi, un teanc de hîrtie îngălbenită, din care scotea foi pentru însemnările ei...
o voce de femeie îi repeta numele în josul scărilor...
Ştia dinainte ce-i va spune bărbatul care îşi spă-lase adineauri faţa cu un pumn de zăpadă. Va
începe să vorbească numaidecît, mergînd pe alee, apoi ase-zat pe bancheta unui vagon, într-o
cameră de hotel, într-o cafenea, mai tîrziu într-o locuinţă efemeră care le va da pentru cîtva timp
iluzia unui acasă... Va vorbi în toţi anii care le mai rămîneau de trăit. Şi impresia că aflase totul de
la primul cuvînt n-o va mai părăsi. Ea îl va asculta, va plînge, îi va face semn să tacă atunci cînd
durerea va fi insupor-tabilă, dar totul, absolut totul îi va fi deja cunoscut, simţit de o mie de ori în
cursul rătăcirilor ei noc-turne prin perindările amăgitoare ale vietii.
Va şti, ştia deja că emigranţii, îndată după întoar-cerea lor în Rusia, fuseseră despuiaţi de bagaje,
filtraţi, încărcaţi în vagoane de marfă. Şi că în prima zi de viscol tatăl şi fiul fuseseră despărţiţi.
Adulţii continuau drumul mai spre est, traversînd Uralul, urcînd dincolo de Cercul polar, pînă în
lagărele din nordul îndepărtat. Tinerii care nu împliniseră încă şaisprezece ani mai erau consideraţi
capabili să-şi elimine „trecutul burghez" în taberele de reedu-care. în momentul despărţirii, tatăl,
după o revoltă solitară şi inutilă, era să moară sub paturile grele de puşcă ale gardienilor...
275
Va afla şi că Li urmase acelaşi drum către nord. Şi că panourile ei pictate fuseseră aruncate în
zăpadă, în spatele gării unde erau triaţi prizonierii. Cîtva timp se puteau vedea în mijlocul cîmpului
îngheţat culorile vii ale acelor puneri în scenă : un pianist în frac acompaniind o cîntăreaţă
monumentală sau doi vilegiaturişti sub un soare ecuatorial... Incetul cu încetul, locuitorii luaseră
panourile şi le arseseră în timpul gerurilor de sfirşit de iarnă.