Download PDF - Churry-Burry

degrabă: plecarea lor, încheietura tăiată, clădirea aceea din care nu se poate ieşi. Nu, într-o altă
ordine încă: clădirea, dorinţa de a muri, plecarea lor... Ce simplu e totul şi fără ieşire! Totuşi, dacă
m-aş duce la fereastră şi aş vedea că ninge, aş putea probabil... Aşteaptă, mai întîi era ciobul de
sticlă, sîngele, dar nu exista gheaţă pentru a-l opri...
Ea nu ştia că anii treceau. Timpul şerpuia încet prin măruntaiele clădirii pe care o explora bîjbîind,
zi de zi. Nu clădirea azilului, de o construcţie banală şi rectilinie, locuită de toate acele suflete
tulburate, ci conacul cavernos, schimbător, care se înălţase în somnul ei. Distilîndu-i zgomotele, a
învăţat să recunoască muzica unui pian cu coadă dintr-un salon retras. Alerga acolo, vedea fasciculele
candelabrelor, percepea mirosul mîncărurilor de la un dineu festiv... Dar încăperile se
înnegreau brusc, se umpleau de fum, sub picioarele ei scrîs-neau cioburi de geamuri. Pătrundea
într-o sală de restaurant devastată, în care un bărbat cu o căciulă de blană trasă pe frunte interpreta
o piesă trium-fală, ştergîndu-şi din cînd în cînd cu un gest rapid lacrimile cenuşii de pe faţa pătată
cu funingine... Ea ieşea prin curtea din spate, sperînd să se apere de mitraliera care începea să
ciuruiască brusc zidul. Şi nimerea într-o cameră de hotel, a cărei fereastră se deschidea spre o
noapte caldă, meridională, spre freamătul frunzişului în adierea parfumată şi umedă... Rătăcea de
la o încăpere la alta, întîlnea uneori o persoană, începea o conversaţie şi nu se mira dacă celălalt o
părăsea lajumătatea unui cuvînt, dispărea într-o galerie ce se căsca brusc în fundul unei săli...
Printre oamenii care veneau la ea se afla o femeie care nu pleca niciodată pe neaşteptate şi, parcă
271
pentru a-şi demonstra realitatea de netăgăduit, h întindea o mînă osoasă, ţinută la căldură într-un
şal de angora. Era infirmiera de la Hoardă, care purtase odinioară doliu după logodnicul ei englez.
Ciudat, păstrase amintirea unei anume prinţese Arbelina şi venea în fiecare lună, deşi călătoria îi
lua o zi întreagă. Nu mai vorbea despre pilotul englez, iubitul ei mitic. Fără îndoială, cum pînă şi
miturile îmbătrînesc, nefericita prinţesă devenea de acum înainte noua pasiune a vieţii ei atît de
cenuşii... Venea duminica, pe ploaie sau pe un soare de vară, străbătînd lunga alee cu tei pe sub
crengile cînd buclate de primele frunze, cînd aurite de zilele de octombrie. Le explica celorlalţi,
gravă şi tristă, că prinţesa Arbelina fusese odinioară prietena ei cea mai apropiată şi chiar
confidenta ei. Doar prin această nouă legendă mai exista Olga Arbelina în lumea celor vii...
După vizită, prinţesa (personalul o numea aşa fără să ştie cu adevărat dacă era vorba de un titlu sau
de o poreclă datorată nebuniei) rămînea lîngă fereastra de la capătul coridorului şi, urmărind din
ochi silueta care dispărea pe alee, privea cu atenţie viaţa simplă şi monotonă de afară. Picăturile de
ploaie, cerul albastru sau albul norilor, copacii goi sau verzi... Apoi se îndepărta de fereastră,
mergea de-a lungul peretelui şi, la un colţ, se pierdea într-un apartament vast, întunecos, unde
privirea îi cădea, în mijlocul dezordinii luxoase a unei camere, pe un fotoliu mare de piele neagră.
Gol deocamdată...
Din întîlnirile cu infirmiera de la Hoarda de Aur şi din cîteva frînturi culese din sporovăiala
femeilor de serviciu afla prea puţin despre ceea ce se petre-cea dincolo de ziduri. Războaie,
dificultatea de a trăi, deriziunea pompoasă a vieţii cotidiene, bana-litatea morţii. Erau oare mai
importante decît căde-rea frunzelor? Mai raţionale decît rătăcirile ei prin conacul acela fără fund ?
272 Andre'i Makine
Una dintre femeile de serviciu a remarcat că prinţesa umplea zeci de foi cu un scris grăbit şi le
ascundea în noptiera ei. Curiozitatea i-a fost zadar-nică: însemnările erau ilizibile, fie redactate
într-o limbă necunoscută, fie, chiar şi în franceză, prea confuze. Cît despre cele cîteva rînduri care
au putut fi descifrate, ele consemnau amănunte despre o zi de iarnă cum sînt atîtea în viaţa oricui.
într-o zi, fără să aibă vreo noţiune a timpului, a ghicit că infirmiera de la Hoardă nu va mai veni.
într-adevăr, nu a mai venit. Nici pe o ploaie de toamnă, nici pe sub crengile pline de paietele primelor
frunze...