Download PDF - Churry-Burry

După întîlnirea aceea, ea nu s-a întors acasă. 1 se părea chiar că nu mai revăzuse niciodată casa
lipită de zidul Hoardei. Inexplicabil, a devenit o femeie culcată într-un pat îngust, alb, într-o cămăruţă
unde plutea un miros de medicamente. Cineva a trezit-o, scoţînd-o din plăcuta ei
insensibilitate de absentă. A deschis ochii şi nici măcar nu s-a mirat văzînd un bărbat de vreo
cincizeci de ani, portretul infidel, îmbătrînit şi obosit al soţului ei, şi un tînăr grav, încordat -
portretul viitor al fiului ei.
Apariţia lor a transpus-o într-o viaţă îndepăr-tată, într-un oraş uitat şi mai ales într-un alt trup. Ei
nu păreau să-i remarce plecarea şi continuau să i se adreseze femeii livide, nemişcate, lipsite de
lim-baj. Soţul ei vorbea. Ea îl auzea din străfundurile pîclei, îi zîmbea, nu înţelegea nimic...
Trebuia să semneze o coală de hîrtie - bărbatul i-a călăuzit mîna. în clipa despărţirii, instinctul
matern, pro-babil, a smuls-o din inconştienţă. L-a auzit pe soţul ei răspunzîndu-i: „E mai bine aşa.
Pentru el..." A înţeles că pleca în Rusia şi îl ducea acolo pe fiul lor. „Pentru o lună sau două", a
spus el.
Cînd uşa s-a închis în urma lor, a revenit amin-tirea zilelor precedente, sau mai degrabă a frigului,
a ciobului de sticlă care i se înfipsese atît de suplu în vena de la încheietura mîinii - un ciob de
oglindă, credea ea, care punea capăt durerii, sufocantei după-amieze de pe roalul unde zăcea
bărbatul îne-cat, gălăgiei vocilor care vorbeau despre ea, mereu despre ea...
268
Andre'i Makine
Intr-o noapte a putut să se scoale, a ieşit pe coridor şi, înaintînd într-o rapidă lunecare aeriană, a
străbătut clădirea mare, sonoră, nocturnă. In ciuda întunericului, încăperile ei rămîneau animate. A
auzit strigăte de veselie, conversaţii patetice, conciliabule, suspine. După un colţ, coridorul şi-a
schimbat înfă-ţişarea: a văzut pe pereţi portrete vechi cu ramele lor de aur stins. Pe o uşă
întredeschisă se revărsau valuri de muzică de operă. o doamnă îmbrăcată cu o rochie amplă de
sărbătoare i-a luat-o înainte. Un grup pestriţ a apărut rîzînd, într-o scurtă fulgerare de lumină, şi a
dispărut imediat în fundul unui pasaj... Ea prevedea ce se va afla în încăperea a cărei uşă a împinso
încet. Focul de lemne, crengile acoperite cu zăpadă topită, oglinda mare, patul care păstra
amprenta unui trup. S-a dezbrăcat, s-a mulat în adîncitura aceea, a imitat somnul. o clipă mai tîrziu,
o mîngîiere prelungă, nesfirşită a învă-luit-o, i-a umplut trupul, a început să-l dilate... Ea a
întrerupt-o brusc. Dintr-un fotoliu înghesuit la perete se desprindea un profil grosolan, sfredelit de
un ochi plin de ură şi totodată complezent...
De privirea aceea a scăpat ea avîntîndu-se pe coridoarele devenite iarăşi monotone. Nişte paşi
grăbiţi, siguri de forţa lor, răsunau în urma ei. Unicul refugiu, îşi amintea ea acum, se găsea în
cămăruţa de sub acoperiş, a cărei fereastră îngustă dădea spre o pădure înzăpezită... A zărit uşiţa
joasă, a apucat clanţa, a scuturat-o cu disperare. Nişte mîini experte, aproape nepăsătoare în
brutalitatea lor liniştită, au imobilizat-o, i-au răsucit braţele...
A trezit-o propriul ei strigăt. Totul era doar un lung vis întortocheat şi urît. Nopţile de iarnă,
dragostea de nenumit, bărbatul care îi urmărea din fotoliul lui... Ea şi-a ridicat braţul stîng-
cicatricea era încă roşie. De ce făcuse asta atunci cînd toate
269
erau doar un şir lent de vedenii ? Pentru că aflase, nu ştia cum (din conversaţiile infirmierelor probabil),
că fiul ei nu se va întoarce la data prevăzută. Sau, poate, nu se va întoarce pentru că ea îşi
tăiase venele ? Sau poate ea a vrut să moară pentru a fugi de clădirea aceea din care nu se putea
fugi ? Căci nu mai era în spitalul în care soţul şi fiul ei veniseră să o vadă... Sau poate plecaseră
tocmai pentru că ştiau că ea avea să ajungă acolo? Vena tăiată, clă-direa, plecarea lor. Sau, mai