Download PDF - Churry-Burry

Oamenii se duceau şi veneau la nesfirsit, o în-conjurau, se împrăştiau, se apropiau temători de
cadavrul înecatului, schimbau impresii. Ea îi recu-noştea aproape pe toţi: pe farmacistul rusificat,
pe directoarea azilului, pe bătrînul spadasin, pe infir-mieră, pe vînzătoarea de bilete de la gară... A
ob-servat că fiecare, chiar şi în împrejurările acelea excepţionale, rămînea fidel rolului său, măştii
sale. Infirmiera, prin expresia ei amară, nu uita să dea de înţeles că ea purta un doliu mult mai
demn de respect decît accidentul acela stupid. Vînzătoarea de bilete de tren se uita mereu la ceasul
ei de mînă. Directoarea administra drama. Farmacistul trecea de la un grup la celălalt, fericit că
putea să participe la discuţiile franţuzeşti şi ruseşti, fără nici o deo-sebire. lar dinspre sălcii, bruiat
de zgomotul con-versaţiilor, răsuna voiosul „hîrş-ş-ş!"...
Se simţea observată de zeci de priviri iscoditoare sau pur şi simplu curioase. Spectatorii aceia
sures-citaţi încercau, cum ar fi făcut în timp ce-şi reglau binoclul, să reunească într-o singură
imagine pe
263
prinţesa Arbelina şi pe femeia acoperită cu zdrenţe şiroind de apă, o femeie care nu încerca să-şi
as-cundă pieptul striat de zgîrieturi. Unii, cei care credeau că o cunosc mai bine, i-au vorbit cu o
voce scăzută - cum sondezi liniştea dintr-o cameră, ca să vezi dacă persoana doarme... Ea rămînea
nemiş-cată, părea oarbă, inaccesibilă cuvintelor. Totuşi, ochii ei trăiau, înregistrau chipuri noi în
cercul de gură-cască, observau că urma de lut de pe fruntea bărbatului dispăruse, spălată probabil
în momentul înecului...
Dar ce putea să le spună celor care, ca şi direc-toarea, se aplecau spre ea şi murmurau întrebări
neverosimile prin banalitatea lor omenească ce tre-buiau, după ei, s-o smulgă din starea de şoc?
Şoc... şoc... şoc, repetau vocile din toate grupuleţele. Arfi trebuit să le vorbească despre urma de
lut, despre neputinţa de a o şterge, pe care o simţise în barcă, da, incapacitatea ei de a-şi uda
degetele, de a-i atinge fruntea. Să le vorbească şi despre unicul crîmpei de frumuseţe care,
întîmplător, se ivise din bărbatul acela atît de incurabil de urît — fraza pe care o rostise cu un sfert
de oră înaintea mortii lui:
„Şi cînd te gîndeşti că malurile astea erau complet acoperite cu zăpadă..." Dar ar fi înţeles-o oare?
Poate doar bătrîna de la azil, care, brusc, s-a apro-piat de cadavru şi i-a luat de pe faţă o tulpină
lungă de algă. Şoapte dojenitoare au pornit din toate păr-tile - nimic nu trebuia clintit.
Şi nimic nu s-a clintit. După-amiaza umedă, sufo-cantă, a durat la nesfirşit. Au sosit poliţiştii, ceata
şi-a compus din nou grupurile. Zilele treceau, dar nu existau nopţi. Mereu acelaşi soare, acelaşi rîu
călduţ, aceiaşi oameni, cadavrul acela. Hainele pe care le purta s-au uscat încetul cu încetul. lar pe
pieptul femeii (pe pieptul meu, spunea ea, dar se recunoştea din ce în ce mai puţin) zgîrieturile s-au
închis, s-au estompat...
264
Andreî Makine
Judecătorul de instrucţie o interoga în biroul lui — totuşi, ea era tot femeia aşezată pe mal, unde
nimic nu se schimbase: înecatul, multimea de gură-cască şi, de acum înainte, judecătorul acela,
care se apleca deasupra cadavrului, pipăia mar-ginile bărcii, mergea de la un spectator la altul, apoi
se oprea în faţa femeii pejumătate dezbrăcate. o numea pe femeia aceea „Doamna Arbelina", ea a
devenit doamna aceea şi, la început, a fost chiar uşurată. îi era astfel mai uşor să declare că îl detestase
pe Goleţ, că ideea de a-l omorî îi trecuse adesea prin minte. Şi că de fapt îl omorîse chiar de
două ori, căci, mai întîi, nu îi ştersese fruntea pătată cu noroi (şi gestul acela ar fi putut schimba
totul!), iar mai tîrziu, cînd el nu ştia ce să facă cu sticla goală şi se apropia clipa morţii lui, ea
rămăsese total inactivă, complice cu scurgerea fatală a minutelor.