Download PDF - Churry-Burry

întors spre perete, băr-batul care îi spiona cu un zîmbet complice. Ea şi-a amintit de patul mare, de
cearceafurile care miroseau a rîu, da, exact acelaşi miros ca apa călduţă
258 Andrei Makine
care şiroia sub margineajoasă a bărcii. Sub privirea care îi supraveghea, ea şi adolescentul cu
trupul încă ud încercau să-şi mascheze dragostea. Da, căutau foarte inocent un obiect rătăcit în
cutele patului răvăşit. Dar tot simulînd căutarea, se înlănţuiau, se sărutau, se dăruiau unul altuia...
Ea s-a silit să audă. Goleţ tocmai îi vorbise. Pro-babil spusese „trebuie să profităm de zilele acestea
frumoase, nu se ştie niciodată", cuvinte pe care le repeta din cinci în cinci minute... Pata de lut de
pe frunte se întindea într-un lung firicel şerpuitor. „Dacă aş putea măcar să-l întreb: apartamentul
acela, scormonirea simulată într-un pat în dezor-dine sînt adevărate?" a spus înlăuntrul ei o voce
fară speranţă. Era vocea „micii afurisite", a recu-noscut-o aproape cu bucurie, căci cuvintele ei
erau singurele care o mai legau de ziua aceea, de conver-saţia bărbatului, de viaţă... S-a aplecat, şia
cufundat mîna în apă. Avea să spele urma noroioasă de pe fruntea lui...
în momentul acela au acostat. Goleţ a sărit pe mal, a tras botul bărcii într-un colţişor ascuns între
sălcii, în mijlocul hăţişului algelor. Apoi a ajutat-o să coboare, a instalat-o într-o poieniţă
înconjurată de mărăcini. A făcut-o cu grija pe care ai avea-o de un bolnav important sau de un vas
umplut cu apă, cu o cască de flori, şi pe care ţi-e teamă să nu-l spargi chiar în ultima clipă. Sau
poate (vocea „micii afurisite" a străpuns surzenia care o învăluia), da, mai degrabă grija pentru o
persoană al cărei rang nu se potrivea cu un picnic pe malul apei. „Prinţesa Arbelina, i-a suflat
vocea. Ceea ce tu continui să fii pentru el. încă e sensibil la această valoare supli-mentară a
trupului tău..."
Goleţ a întins faţa de masă, a pus sticla, a scos din sacoşa lui două pahare, pîine şi un pachet plin
de pete de grăsime. „Prinţesa Arbelina", s-a gîndit
Crima Olgdi Arbelina 259
ea, irnaginîndu-şi viaţa în care cuvintele acelea aveau un sens, pe care o trăiau oamenii care o
cunoşteau. Hoarda de Aur, Villiers, Paris... Lumea aceea i-a părut inexistentă, văzută într-un vis
dispărut între timp. Nu mai exista decît etuva reavănă a acelei după-amieze de iulie, mirosul
dulceag al apei căl-duţe, mîloase, o feineie pejumătate lungită pe iarbă cu un pahar în mînă, pe care
şi-l apropia din cînd în cînd de buze, cedînd rugăminţilor unui bărbat care vorbea fără întrerupere.
Un bărbat care la căderea nopţii avea să-i frămînte sînii, s-o pătrundă, să adoarmă lîngă ea. Avea
deja toate mişcările acelea imprimate în el, în braţele învineţite de vene groase, în degetele lui cu
unghii late şi galbene...
— Şi cînd mă gîndesc că toate astea erau sub zăpadă!
Era întins, cu cotul înfipt în pămînt, cu picioa-rele încrucişate şi, fără să-şi lase paharul, întindea
braţul, arătînd cîmpul de dincolo de rîu. Ea a închis ochii şi i-a făcut semn să nu mai spună nimic.
Inlăun-trul ei s-a înfiripat o noapte fragilă, în care mergea recunoscînd cu o fericire dureroasă
creanga cristali-zată de promoroacă, micul iaz îngheţat, dar mai ales ţesătura florală a gheţii de pe
un geam negru...
Goleţ a smuls-o din uitarea de sine. Probabil s-a gîndit că ochii închişi peste care, pentru mai multă
orbire, ea îşi pusese mîna, anunţau beţia, aban-donul. Fără să se ridice, a executat o tîrîre rapidă şi
s-a aflat în spatele ei. A apucat-o de umeri, a răsturnat-o spre el, i-a strecurat o mînă sub spate. Şi a
încremenit cînd i-a văzut ochii, pe care ea i-a deschis brusc: o privire nemişcată, care nu exprima
nimic, care nu îl vedea, care nu vedea nimic... Des-prinzîndu-se de ea, a scos, fără să vrea, un fel
de geamăt de plăcere curmată, aproape un mieunat. Ea s-a ridicat, l-a fixat pe bărbatul ghemuit la
picioa-rele ei, apoi şi-a purtat privirea spre îngrămădirea
260
Andrei Makine