De ce Eminescu? - Dacia.org

nr. 59, mai–iunie 2009
DACIA
magazin
aceeaşi cale, a conservării naţionalităţii şi a ţării vom stărui …”. Şi Eminescu rămânea, deci, cum spunea în alt loc, „în
partea poporului istoric, din care însumi fac parte”.
Despre Statul naţional, fiinţă din fiinţa naţiunii, creat pentru a-i coordona eficient o dezvoltare optimă şi, deopotrivă,
a-i asigura securitatea, Eminescu a spus: „Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca
stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi”.
Şi acum, după ce întreaga istorie a acreditat naţiunea ca principala permanenţă a istoriei, după ce ştiinţa istorică,
prin reprezentanţii ei cei mai de seamă, s-a alăturat acestei acreditări, a naţiunii şi a Statului Naţional şi când, în ce ne
priveşte, cel mai de seamă naţionalist al nostru, alături de alţii, anteriori şi ulteriori, s-a alăturat acestei concluzii ştiinţifice
şi de înaltă simţire, acum, deci, în situaţia în care ne aflăm şi noi după întâi ianuarie 2007, cu persepctiva „topirii” naţiunii,
a poporului istoric, a poporului suveran al epocii moderne, dimpreună cu Statul lor Naţional, într-o aşa-zisă „naţiune
civică” şi într-un Suprastat aşa-zis „civic şi multicultural”, – o megaformaţiune politică fără vreo „culoare” naţională –,
dacă s-ar pune în „operă” aşa-numita „integrare”, acceptată şi ea de liderii politici „negociatori”, fără voinţa amintitelor
entităţi majore – acum, deci, am mai rămâne noi – şi alţii ca noi! – pe direcţia firească, normală, de dezvoltare?
„Eminescu să ne judece!” – vorba lui Grigore Vieru, „poetul divin al neamului nostru” (Adrian Păunescu).
Mihai Eminescu a „flagelat”, cum spunea el, ca gazetar, dar şi ca poet, pe aceia pe care i-a considerat vinovaţi pentru
situaţia grea în care fusese adus acest „popor istoric”, fie ei autohtoni, din „pătura superpusă”, cuprinşi de harpagonism pe
seama ţării reale, fie pe destui reprezentanţi ai extremismelor minoritare, devenite tot mai agresive cu trecerea timpului. Ca o
răbufnire, în ”Scrisoarea III”, a invocat pe Ţepeş-Vodă, să scape ţara de „zmintiţi” şi de „mişei”. „…Actele de flagelare – preciza
el – le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizaţi de ieri, de alaltăieri,
cari privesc toate în ţara aceasta «de sus în jos»”, „cârmind din nas” când vine vorba despre valorile naţionale.
Din studiul adânc şi cu superioară înţelegere al istoriei naţionale, în contextul celei generale, din discuţiile directe
cu oamenii locului, bătându-le cu pasul vatra etnică, precum şi din observarea atentă a fenomenului contemporan, Eminescu
a înţeles nocivitatea fanariotismului contemporan, ca punct culminant al extremismului minoritar grecesc, care ne-a
bântuit istoria, persistent încă, în vremea lui sub forma neofanariotismului contagios. Dar acesta începea, atunci, să fie
depăşit de un extremism şi mai nociv, „candidat” la „rangul” de „extremism şef”, la nivel planetar de aci înainte, având
în plus un impuls doctrinar care îi direcţiona conduita în raporturile cu „ceilalţi”. Şi nici pe acest extremism minoritar,
cu atât mai mult, Eminescu nu l-a „iertat”. Şi nu poate fi vorba, la Eminescu, de xenofobie sau antisemitism, după cum
a argumentat el însuşi. De altfel, ambele noţiuni au fost şi sunt folosite greşit într-o anumită istoriografie, într-o anumită
literatură, ca şi în politica ce nu-şi însuşeşte ştiinţa noţiunilor; şi, dintr-o asemenea politică, sensul deturnat al acestor
noţiuni poate trece cu uşurinţă în legislaţie, cum a şi trecut de altfel.
Eminescu trăia continuu, ceea ce, la un moment dat se hotăra să spună într-un articol de gazetă sau în varianta unui
poem. Capodopera sa, Doina, – căreia i s-a consacrat, recent, un studiu amplu, este cea mai reprezentativă în acest sens.
Este „operă unică în asamblul gândirii şi creaţiei sale…, vârful de lance care simbolizează întregul scris eminescian”, cum
spunea prof. univ. dr. Victor Crăciun, autorul amintitului studiu. Sau cum spunea acad. Eugen Simion într-un scurt „Cuvânt
înainte” la opera citată: Doina este „un ţipăt de suferinţă îndelungată, de disperare bătrână, devastatoare …, expresia unei
suferinţe colective (a „poporului istoric”, n.n.), ajunsă în stare explozivă …” (proprie unei situaţii limită, n.n.).
Cu uriaşa lui încărcătură de simţire naţională şi de ştiinţă istorică, din străvechime şi până la el, în faţa unui prezent
în care societatea noastră modernă era deturnată de la mersul ei firesc, Eminescu a meditat îndelung la o soluţie pentru
revenirea la normal, la o nouă Renaştere a ţării. Şi s-a hotărât s-o spună:
„TOTUL TREBUIE DACIZAT OARECUM DE ACUMA-NAINTE!”
Dar prin aceasta Eminescu nu înţelegea o copiere tale-quale a trecutului, căci – era convingerea lui! – „orice civilizaţie
adevărată nu poate consista decât într-o parţială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii
de dezvoltare”.
În fond – revenea el la geneza civilizaţiei – „civilizaţia adevărată a unui popor (…) răsare (…) din rădăcini proprii,
în adâncimi proprii (…), nu din maimuţarea obiceiurilor străine, limbilor străine, instituţiunilor străine”.
Şi a o rupe de aceste rădăcini şi adâncimi proprii înseamnă a o distruge!
Prin urmare, noua treaptă de civilizaţie în epoca modernă, cu toate deschiderile pe care epoca le preconizează,
trebuia şi trebuie clădită pe temelii naţionale, nu pe distrugerea acestor temelii, nu prin „topirea” naţiunilor şi a Statelor
lor Naţionale în megaformaţiuni politice, ca în planurile himerice imperiale mai vechi ori mai noi. Căci naţiunea este
singura creatoare de civilizaţie.
Azi, ca popor istoric şi ca popor în general – poporul suveran al epocii moderne, cum am spus, ajuns într-un ceas
de mare cumpănă istorică –, ne punem speranţa, ca şi atunci, într-o nouă Renaştere naţională, şansă care în niciun caz
nu mai trebuie ratată!
7