De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
6
Mihai Eminescu
– contemporanul nostru
nr. 59, mai–iunie 2009
de prof. Maria IoNESCU şi conf. univ. dr. G.D. ISCRU
Motto: „Totul trebuie dacizat oarecum de-acuma-nainte!”
(Mihai Eminescu)
Istoria este călăuza vieţii. Iar viaţa oamenilor, trecută şi prezentă, cu împlinirile şi neîmplinirile ei, cu înţelepţii
şi neînţelepţii ei, este principalul izvor de învăţătură şi de educaţie.
În ceasurile de mare cumpănă istorică, cum este şi cel pe care îl trăim azi, la nivel planetar şi la nivel
naţional, trăitorii prezentului, pe lângă propria lor judecată şi decizie, pentru a ieşi dintr-o situaţie limită întreabă istoria,
a lor şi a lumii, iar din istorie pe cele mai reprezentative personalităţi, cele mai ataşate popoarelor istorice şi, drept consecinţă,
recunoscute de popoare ca stâlpi de lumină şi energie.
Principala permanenţă a istoriei este naţiunea – naţiunile lumii, surori şi prietene în florilegiul planetar.
Din Antichitate, când s-au format primele naţiuni, naţiunile lumii au angajat cea mai crâncenă luptă cu Forţele
de dominaţie planetară, imperiile cotropitoare şi jefuitoare, afirmate tot atunci. Ajungând în epoca modernă, epocă a libertăţilor
şi a suveranităţilor naţionale, în care încă ne aflăm, naţiunile erau pe punctul de a-şi adjudeca definitiv victoria
împotriva Forţelor Răului. Principial, dreptatea naţiunilor a fost recunoscută, cu fiecare independenţă cucerită prin luptă
şi recunoscută internaţional până la marele triumf al naţiunilor de după primul război mondial.
Dar revigorarea Forţelor de dominaţie prin constituirea celei mai nocive alianţe planetare, atipice, pe care cu un cuvânt
o numim NEOIMPERIALISM, a relansat lupta. Himera imperiilor „istorice” a fost preluată de respectiva alianţă care
a declanşat un război total, atipic şi el, împotriva suveranităţilor naţionale, împotriva fiinţei înseşi a naţiunilor lumii.
Aceasta ar însemna – şi, din păcate, a început să însemne, în plină epocă modernă, – abaterea lumii, a istoriei sale,
de la cursul lor firesc .
Acest plan şi acest efort al forţelor de dominaţie, acum revigorate, rămân la fel de himerice ca şi în „epoca” imperiilor
„istorice”. Dar teribila provocare a fost lansată iar naţiunile sunt supuse la o şi mai mare încercare. Prin urmare, în
secolul trecut, XX, şi cu mare insistenţă în cel în care abia am intrat, „doctrinarii” amintitei „alianţe” au pus în discuţie
existenţa principalei permanenţe a istoriei: NAŢIUNEA, încredinţând „practicienilor” efortul în consecinţă.
Istoria şi ştiinţa istorică sunt primele chemate să dezlege problema, să fie călăuză naţiunilor în aeastă ultimă bătălie
cu Forţele Răului. Apelând la ele, concluzia este de domeniul evidenţei şi n-ar merita discuţia dacă n-am şti că provocarea
există ca atare. Căci principala permanenţă a istoriei – NAŢIUNEA – care şi-a dovedit vitalitatea şi tăria şi şi-a asigurat
perspectiva prin speranţă, prin muncă şi luptă, nu poate fi nimicită.
Însă, pentru noi, o dată în plus, dar mai ales pentru cei intraţi deja în derută, este necesar, cum spuneam la început,
să apelăm în ce ne priveşte – şi alţii o pot face, cu profit, pentru ei înşişi –, la „Deceneul” nostru modern, care şi-a cunoscut
şi şi-a recunoscut strămoşii reali, le-a cunoscut urmaşii direcţi, moştenitorii, bătându-le cu pasul întinsa lor vatră etnică,
s-a regăsit în ei şi, foarte de timpuriu, cu o conştiinţă a predestinării, şi-a asumat obligaţia să le pună în evidenţă, cu talentul
şi în felul său, locul şi rolul pe acest pământ, contribuind astfel la înălţarea în eternitate a celor care, primii – după
ştiinţa de până acum – au crezut în Nemurire.
Aţi înţeles că este vorba de Mihai Eminescu – şi acesta ne-a fost gândul când, la o tristă dar mobilizatoare comemorare
– la 120 de ani de la urcarea lui în sferele în care numai geniile urcă – i-am închinat Congresul nostru jubiliar, al
X-lea, de Dacologie.
Simeon Bărnuţiu, ideologul paşoptist al Ardealului şi al nostru, al tuturor, dăduse, în discursul din Catedrala Blajului,
cea mai scurtă şi mai de suflet definiţie pentru principala permanenţă a istoriei, definiţie pe care şi-o poate însuşi orice
om normal: Naţiunea – spunea el – „întrânsa ne-am născut, ea este mama noastră”.
Preluând ştafeta ideilor generoase, adăugând la ele propriile simţiri şi trăiri, Eminescu îşi scrie crezul:
Naţiunea – „noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în
zilele noastre … Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe