De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
56
nr. 59, mai–iunie 2009
....„Un om pe care-l cunoaştem fără a-l cunoaşte – una din acele figuri ce ţi se pare că ai mai văzut-o vreodată-n
viaţă, fără s-o fi văzut niciodată, fenomen ce se poate explica numai prin presupunerea unei afinităţi sufleteşti. Era frumos
– de o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoase, expresive, se ridică o frunte senină şi rece ca cugetarea
unui filozof. Iar asupra frunţei se zburlea cu o genialitate sălbatică părul său negru-strălucit, ce cădea pe nişte umeri
compacţi şi bine făcuţi. Ochii săi mari căprii ardeau ca un foc negru sub nişte sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele
strâns lipite, vinete, erau de o asprime rară. Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un satan, nu cum şi-l
închipuie pictorii: zbârcit, hidos, urâcios, ci un satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, un satan mândru de cădere, pe-a
cărui frunte Dumnezeu a scris geniul şi iadul, îndărătnicia – un satan dumnezeiesc care, trezit în ceri, a sorbit din lumina
cea sântă, şi-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, şi-a muiat sufletul în visurile cele mai dragi, pentru ca în urmă,
căzut pe pămînt, să nu-i rămână decât decepţiunea şi tristeţea gravată în jurul buzelor, că nu mai e în ceri. Repedea îmflare
a nărilor şi vioaia sclipire a ochilor lui semnalau o inimă din cele mai nebune, un caracter pasionat. Talia sa subţire, fină şi
mâna sa albă, cu degete lungi şi aristocratice sămăna, cu toate astea, a avea o putere de fier. Toată expresiunea în sine era
de-o putere generoasă, deşi infernală.”
În acest autoportret poetul încearcă să transmită o descriere a persoanei sale interioare, nu a aceleia de suprafaţă a
omului ce se vede în public, lăsând deoparte pasiunile sale secrete, evidenţiind nostalgiile cu tot universul său imaginar şi
care pentru el sânt mult mai importante decât opiniile altora. Când spune că s-a trezit în ceri, a sorbit din lumina cea sântă
etc., poetul exprimă „Nostalgia Paradisului” pierdut, nostalgie ce ţine mai mult de impulsurile profunde ale omului care,
dorind să participe la sacru prin „totalitatea fiinţei sale”, descoperă că această totalitate este doar aparentă, însuşi fiinţa sa
fiind atât de trecătoare încât aproape nu va mai da importanţă bunurilor materiale. Poetul descoperă „Zborul” sau mai bine
zis ideologia „zborului magic”, ce îl întrevede în călătoriile sale, în folclor, basme, legende etc. care fac parte din tradiţia
orală şi de simbolismele ce le implică, bineînţeles, acestea. Doar cunoaşterea lor face posibilă înţelegerea semnificaţiilor.
„Zborul”, odată descoperit, deci conştientizat, devine plin de semnificaţii, el semnifică inteligenţa, înţelegerea lucrurilor
secrete şi a adevărurilor metafizice. Toate legendele, basmele, riturile se pot traduce prin nostalgia omului de a se trasmuta
în „spirit”, pentru a efectua „zborul” care, este în sine, un act de trascendenţă. Prin acea „ cădere pe pământ” exprimă
nostalgia acelui Timp Paradisiac pierdut, el este un şaman al timpurilor noastre, spun eu, deoarece şamanul este specialistul
prin excelenţă al extazului, este cel ce întreprinde călătoria mistică abandonându-şi corpul, în Cer sau în Infern. La nivelul
imaginaţiei active, simbolismul ascensiunii semnifică întotdeauna sfârşitul unei situaţii „limitate”, ruptură de nivel ce face
posibilă trecerea spre un alt mod de a fi, semnifică libertatea de a se mişca sau, altfel spus, îi permite de a anula un sistem
de condiţionări. Dorinţa de libertate absolută a poetului este aşadar înnăscută, deoarece rădăcinile libertăţii trebuiesc
căutate în profunzimile psihicului şi nu în anumite momente din viaţa lui, dorinţă ce face parte din nostalgiile esenţiale ale
omului. Având oroare, aş putea spune, de complicaţiile sociale, poetul preferă întoarcerea la natură, acolo unde se regăsea
retrăind instinctele sale silvestre. „ Aş vrea să văd acuma natala mea vîlcioară/ Scăldată în cristalul pîrîului de-argint,/ Să
văd ce eu atîta iubeam odinioară,/ A codrului tenebră, poetic labirint.”
În India, unde reşed zeii daci
Gheorghe ŞEITAN
„Alexandru merge în Indii, unde reşed în Himalaya zeii daci. Acolo el întâlneşte pe Dochia şi de la Zalmoxis
învaţă înţelepciune“. Este una dintre observaţiile lui Mihail Eminescu, rămase în manuscrisele sale (ms. 2290, f.70.1) şi,
ca multe altele, necercetate şi neînţelese.
Zeii reşed în Himalaya pentru că au migrat din Dacia, din munţii Riphey şi ,de ce nu?, din munţii Haemus care
sunt o parte din Himalaya balcanică şi originară a indo-europenilor. Când arienii au invadat India (mileniul 2 Î.H.), ei
dispuneau de o cultură vedică, deja formată în teritoriul matcă.
Mitul Kabandha a existat în culturile Vinca şi Gumelniţa (mileniile 3-5 Î.H.), fapt demonstrabil prin vasele de
argilă antropomorfe. La cele două capete ale mitului în cauză se aflau zeii proto-daci, Indra-zeul care îl creează pe
demonul Kabandha Rama- divinitatea care îl eliberează din condiţia demonică. Ca vase de depozitare, aceste recipiente
sunt, la nivel lingvistic, ,,buţi, butoaie”, butoi fiind traducerea ad-literam a termenului sanscrit ”kabandha”, dar şi demoni
(sanscritul bhuta-demon).