De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
nr. 59, mai–iunie 2009
de lumină şi energie, dintre Cer şi Pământ. Zâna Nika, la daci - Dokia, a coordonat misiunea cosmică prin care cele
opt megaenergii au dislocat o imensă calotă de pe apoasa Terra şi-au pulverizat-o în Cosmos, făurind atmosfera sau
brâul maginikelor, iar în hăurile rămase s-a scurs apa, dezgolind o porţiune de uscat, ce a fost numită Pangeea. Aceste
magii, megaenergii, veghează mereu la echilibrul existenţei pe Terra şi sunt păstrate în datinile şi obiceiurile româneşti
în numele colacilor de mucenici, bradoşi, veghetori. Pe pământ sunt multe energii de tip uman, dar energiile feminine au
cote speciale şi mai diversificate de implicare; sacra născătoare este faptul energiilor iubirii care-s fundamentale. De
aceea Luceafărul călătoreşte pe vibraţiile cosmice, atras de energiile iubirii. În datinile româneşti, Rusaliile, Ursitoarele,
Şoimanele plutesc între Cer şi Pământ, se întâlnesc la răscruci, se lasă purtate de vârtejuri, pe căile văzduhului, ard locul
unde poposesc.
Luceafărul cere să se nască din păcat, conştient de inferioritatea energiilor pământene în raport cu cele cosmice, cât
şi de faptul că fiecare dimensiune cosmică are legităţile sale iar noi, geto-dacii, ştim că există 9 ceruri şi că nu ne-am dezlipit
nici din primul Cer. Omul se naşte din păcat fiindcă Pământul este o formă de energie inferioară, nu pentru că suntem noi,
oamenii, vinovaţi de această ierarhie a Universului energetic. Tinereţea fără bătrâneţe este viaţă veşnică, este viaţă fără de
moarte. Este un Tărâm al Zânelor, o lume diferită energetic de unde, pentru pământeni, totul pare veşnic şi neschimbat.
Mitul cosmic al facerii lumii se leagă de existenţa Mamelor creatoare aşa cum în mitologia românească totul are
mai întâi O Mamă. Mama sacră a Universului cosmic al Daciei este Dochia.
Atavisme culturale dacice în gândirea
eminesciană
Conf. univ. dr. Gheorghe SĂVoIU, Cerc. şt., ing. Mihail ENESCU
Universitatea din Piteşti, S. C. ARPECHIM S. A. Piteşti
1.O abordare istorică şi culturală cu aparent caracter utopic şi oniric
Întemeietorii neamului dacilor, „tracii cei fără de număr” au rămas la fel de misterioşi ca şi ţinutul lor considerat
primordial, între sălaşurile europenilor …„Neamul tracic este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea
un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurie,
după socotinţa mea,” iar această dreaptă sau nedreaptă socotinţă aparţine lui Herodot.
„Dacii şi geţii sau geto-dacii sunt numele date aceluiaşi popor” constituie o altă afirmaţie revelatoare istoric,
dar care aparţine lui Strabon. Unii dintre istoricii mai noi au căutat similitudini între denumirea de dac şi aceea de lup,
tălmăcire justificată de stindardul dacilor (dragonul sau balaurul cu cap de lup), ori între bustrofedonul „acad” dedus
din limba dacilor (daca) şi mai vechea aşezare Accad, cetate sau regiune sudică a vechiului Babilon, aflată în vecinătatea
Sumerului, în scrierile biblice...
În conformitate cu interpretarea dată de Mircea Eliade, Strabon este primul care a oferit substanţiale dovezi ale
asocierii dintre daci (daoi) şi lupi (daos sau denumirea frigiană a lupului, conservată de către Hesychius). Rădăcina
acestor două nume se traduce şi în greacă şi în frigiană prin ”a apăsa, a strânge, a sugruma”. Herodot completează
imaginea esenţializată a dacilor prin credinţa lor în Zalmoxis, descris în spirit subiectiv elen, ca un sclav educat al lui
Pythagoras, devenit ulterior liber, care a introdus doctrina imortalităţii printre daci consolidându-le curajul lor proverbial
şi devenind ulterior zeul sau divinitatea geto-dacă cea mai des invocată... Atavismul carnasier sau lycantropia sunt aici un
substitut spiritualizat al unui ansamblu de caractere ereditare comune între daci şi lupi, în sensul curajului cel mai înalt şi
a comunităţii ca spirit nemuritor dacic.
Alexandru Busuioceanu, prin admirabila sa descriere din „Utopia getică”, subliniază impactul atavismului nostru
cultural dacic sau capacitatea ancestrală latentă a românilor de a gândi în formule preexistente de tip dacic, cu simbolistica
lor impresionantă. Dacii înşişi au fost dominaţi de ecoul tradiţiilor locurilor. Stră-strămoşii dacilor erau asemenea spaţiului
terifiant şi pur pe care sălăşluiau, sub „leneşe stele ale polului getic”. Moştenirea lăsată de ei dacilor este de o înţelepciune
adâncă, astfel că dacii liberi plângeau la naşterea fiilor lor, se bucurau înainte de moarte şi mai ales pentru cei morţi, nu
se temeau aproape de nimic, fie că era vorba de stihii sau de natură, căci ameninţau norii aducători de ploaie cu săgeţile
lor otrăvite, fie de duşmanii sau cuceritorii vremelnici, curajul şi vitejia lor în luptă erau date de dorinţa şi de mândria de
a ajunge cât mai repede la Zamolxis, care avea să-i facă nemuritori, să-i îndrume spre fericirea şi imortalitatea sufletului.
54