De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
nr. 59, mai–iunie 2009
“ mai târziu, la momentul potrivit dezvoltării societăţii umane, de către Fiul Divin, Mahavişnu, când omenirea va ajunge
la nivelul la care să conştientizeze calitatea ei spirituală esenţială - baza Creaţiei, esenţa Ei- factorul de “coagulare”,
corespunzând, la nivel uman, IUBIRII. Acesta a fost Iisus, consemnat în scriptele istorice antice ale statului indian
Maharastra, ca Issa (Sri Issa). (8-3 la 252).
Doctrina Vendanta ca şi Doctrina Crestină Ortodoxă consideră Fiul Divin (Mahavişnu/Iisus) ca existent încă
dinainte de Creaţie şi participant la Creaţia Universului, şi că fiinţa umană a fost creată “după chipul şi asemănarea
Domnului” având ca model arhetipal, la vedici, “Omul Cosmic”- Virata Cosmica.
Semnificaţiile semnului Crucii făcut pe frunte (Miruirea) sunt de purificare şi energizare:
- în actul ritual creştin ortodox este un semn de purificare şi protecţie spirituală (prin puterea Sf. Duh)
- în tradiţia populară românească - în practicile populare - efectuarea semnului crucii cu un cărbune aprins şi apoi
stins în apă, făcut pe fruntea unei persoane, este ritualul îndreptat contra acţiunilor subtile ostile, îndreptate contra acestei
persoane de o altă persoană. Este o tradiţie arhaică, multimilenară.
Adoptată şi făcută simbolic pe corpul uman, ea simbolizează situarea lui în echilibru perfect, în legea supremă a
Iubirii şi Armoniei Universului, a Iertării, piatra de temelie a Creaţiei Divine a Universului şi a conservării Ei.
Cuvântul AUM a fost adoptat de creştinism sub forma AMIN (în înţelesul de ”aşa este “/”aşa să fie”), ca încheiere
a facerii semnului crucii.
În concluzie, crucea este un Arhetip preexistent în Memoria Colectivă (Inconştientul Colectiv la Carl Jung; Maha
Ahamkara în Doctrina Vedanto-Brahmanică), arhetip ale cărui modele arhetipale s-au difuzat în lumea fizică şi ale cărui
proprietăţi au fost descoperite sau i-au fost revelate fiinţei umane pe axa timpului istoric al evoluţiei sale.
Este important de relevat că, în ciuda diversităţii formelor sale de reprezentare, crucea şi-a conservat calităţile
spirituale de protecţie şi emulaţie spirituală pentru fiinţa umană.
50
Rădăcinile spiritualităţii şi ale religiilor
Michaela Al. oRESCU
Spaţiul Carpatic a fost leagăn iniţial al spiritualităţii şi religiei europene şi, în acelaşi timp, leagăn al acestei
civilizaţii europene... şi nu numai: el a constituit creuzetul în care populaţiile occidentale şi nordice ale
continentului s-au refugiat din faţa gheţurilor, realizând, în coabitare mai mult sau mai puţin paşnică cu
populaţia autohtonă, nucleul civilizaţiei europene primordiale, cu iradiaţii ulterioare spre Asia, Africa de Nord şi cele
două Americi.
Tradiţii preluate de scriitorii antici, unii beneficiind un timp de tezaurul Bibliotecii din Alexandria, au transmis
numele primialor civilizatori „născuţi în Spaţiul Carpatic”, precum Uran, Saturn, Apollon, Hermes, Thyphon ş.a., care
prin contribuţia inestimabilă pe care au adus-o vieţii sociale şi spirituale, au fost divinizaţi. Aceşti zei au instituit prima
religie, mijlocul cel mai eficient pentru a ordona social, moral şi spiritual, popoare cu înclinaţii războinice, aflate la (re)
începutul evoluţiei lor sociale, după decăderea aproape totală cauzată de glaciaţiuni.
Daco-geţii autohtoni din Spaţiul Carpato-Danubian-Pontic, urmaşi ai populaţiei europene pelasge, ca sedentari,
într-un spaţiu neacoperit de gheţari decât pe vârfurile montane de peste 2.000 de metri, cu peşteri pentru adăpost, păduri
cu vânat, ape bogate în peşte, sare la suprafaţă, au reuşit să păstreze tradiţii şi simboluri arhaice, încărcate de conotaţii
spirituale, dar şi practice.
Împărţirea poporului sedentar în clase sociale a asigurat organizarea muncii, disciplina şi, mai ales, a prilejuit
conducătorului, de cele mai multe ori şi mare preot, instituirea de reguli care să constituie o religie bazată pe principii apte să
sprijine orânduirea sociala şi morală (în accepţiunea timpului), reguli potrivite în caz de pace, ca şi în situaţii de luptă.
Marele „Zeu” asigura bunilor luptători o viaţă veşnică şi chiar o reîntoarcere la vechea viaţă, jertfa stând la baza
oricărei reuşite.
Prima relatare despre credinţele la daco-geţi aparţine lui Herodot: „Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei
cred că nu mor şi că acela care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis” (Zeul Morţii – moksha, în India
ariană.) Herodot descrie jertfa a trei tineri iniţiaţi, „trimişi la Zalmoxis, aruncaţi în suliţe pentru a-i comunica zeului
nevoile neamului lor.”
Această practică a jertfei a fost preluată de toate civilizaţiile vechi. În „Philosophumena” (1, 2 şi 22), Origene