De ce Eminescu? - Dacia.org

nr. 59, mai–iunie 2009
magazin DACIA
compus pentru cor mixt „a capella”, capodoperă a literaturii muzicale corale româneşti.
Balada, în memoria ei ancestrală, conservă scenarii arhaice care s-au plămădit în timpuri de început, cu eroi
arhetipali ce întruchipează modelele eroice de existenţă, ce se reactualizează prin „zicerea” baladei.
Eroul tragic, Păcurarul, deţine puteri magice care-l instaurează într-o ordine hieratică a naturii ca legislator
al plaiurilor şi ca Exarh al plaiurilor. Păcurarul este „Crăişorul munţilor/ şi drăguţul Zânelor, cel Ales să împlinească
rânduielile primordiale care i-au fost insuflate de o putere transcendentă venită de dincolo de hotarele vremelniciei.
Păcurarul vede natura ca o ordine sanctificată, ca un univers sacru, în care el oficializează prin ritualuri, datini şi tradiţii
legile eternităţii. El, Păcurarul, Crăişorul Munţilor Cărunţi, ca Exarh al plaiurilor e un veritabil Adonis carpatic care deţine
fluierul totemic: fluierul de os – simbol orfic.
Fluierul de os este personajul simbolic al variantei bănăţene, cheia citirii scenariului arhaic: cu el începe şi cu el se
termină Povestea Păcurarului. Acest rol simbolic al fluierului totemic orfic îi dă şi nota de originalitate variantei bănăţene
spre deosebire de variantele moldo – muntene, unde nunta cosmică şi măicuţa bătrână ocupă rolurile-cheie.
Cântecul fluierului de os prin armoniile lui divine ar putea intra în rezonanţă cu vibraţiile energiei cosmice
universale, prin el devii ritm în Marele Ritm. „Creanga de aur” a Păcurarului, scutul care-l apără în final şi-l trece peste
vămile văzduhurilor (9 sau 99 vămi) în celălalt tărâm este fluierul de os, care trimite doinind vestea la vale, pe şoapte
de izvoare şi pe unduirea brazilor că, sus, munţii plâng. În scenariul ritualului Marei Treceri din varianta bănăţană, jalea
întregii naturi care îmbracă haine cernite nu e altceva decât bocetul naturii care-i înfăşoară baciului trupul căzut, în vârf
de munte, cu glugă de frunze şi iarbă.
La căpătâiul lui rămâne, ca o troiţă de pomenire, pasărea-suflet: fluierul de os slăvind şi preamărind un mod de
viaţă şi o umanitate situată mai aproape de Dumnezeu.
Secvenţele măreţe ale acestei tragedii cântate, poate cea mai concentrată tragedie din câte există, luminile din
depărtări mărturisind rituri şi simboluri dintr-o memorie ancestrală ne rămân în minte ca o emblemă uriaşă, simbol al
unei patrii arhaice de o grandoare mută care par a ne invita: - „veniţi de luaţi aminte: unduiesc arborii în limba lor veche,
foşnind cu ramuri pe zare, suspinând: există cântece care plâng cu stele”.
Simbolul crucii în doctrina vedanta şi
semnificaţiile ei în ritualul vedic, reflexe în
creştinism. Miruirea
Eugeniu LĂZĂRESCU
Existenţa aceloraşi simboluri la diferite civilizaţii, depărtate în spaţiu şi timp, nu sunt simple coincidenţe.
Descoperite mai mult sau mai puţin accidental de către fiinţa umană, ca elemente generatoare de forţe
“subtile”, s-a constatat că ele au un impact asupra elementelor naturale, inclusiv asupra fiinţei umane.
În acest domeniu al simbolisticii, o serie de simboluri care până în prezent au fost atribuite unor culturi, în realitate
erau cu mult mai vechi, existente şi la alte culturi de la care au fost preluate şi autoatribuite în intenţia de a crea o
ascendenţă faţă de celelalte.
Descoperirea, într-un decalaj în timp sau geografic a aceluiaşi simbol la diverse culturi, se explică prin structura
arhetipală a acestui simbol dezvoltată amplu în studiile Teoriei Arhetipurilor ale lui Carl Jung şi a şcolii sale.(1)
Un exemplu este simbolul crucii.
- CRUCEA din perioada arhaică europeană (vezi crucea de la Tărtăria, a doua jumătate a mileniului VI î.H.).
- CRUCEA SANSKRITĂ ulterioară, ca simbol de protecţie (2- 65), formată dintr-o cruce stilizată în formă de
sabie care are în centrul ei simbolul ANTAHKARANA “circulară”. Această cruce creează în centrul ei un flux energetic
de tip laser care acţionează punctual asupra zonelor unde este îndreptată (2-65).
În Doctrina Vedanta, crucea este simbolul chakrei Agnya (Ajna) a corpului subtil uman desemnându-i-se în plan
fizic, ca locaţie, fruntea (7-1 la9); (10-45,46).
În perioada istorică arhaică, Doctrina Vedanta a considerat-o ca fiind “închisă”, inactivă, ea urmând a fi “deschisă
49