De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
4
nr. 59, mai–iunie 2009
Primul Congres fără Nicolae Ţicleanu
Era în anul 2000, când primul Congres Internaţional de Dacologie deschidea drumul către ceea ce astăzi
numim mişcarea dacologică organizată. Destul de puţini, la început, au
fost aceia care nu s-au temut să se ia la trântă cu dogmele, cu o istorie
prăfuită, care se cerea rescrisă în limitele decenţei şi al adevărului. Printre lectorii
acestui prim congres îl descopeream atunci pe profesorul Nicolae Ţicleanu, care, alături
de soţia sa, prezenta o lucrare deosebit de interesantă „SPIRALA, STRAVECHI
SIMBOL CARPATO-DUNAREAN“. Am ascultat-o atunci cu atenţie, am recitit-o de
câteva ori de-alungul timpului şi am conştientizat că autorul ei nu este numai un curajos
al dacismului, ci un om deosebit de prob în afirmaţiile pe care le transmite mai
departe, un migălos al cercetării, un profesionist care îşi lega orice ipoteză de cercetarea
ştiinţifică şi mai puţin de viziuni sau păreri nefondate şi peste toate acestea, un entuziast
iubitor al adevărului dacic. De la un an la altul aşteptam cu nerăbdare să citesc
lucrările prezentate cu regularitate de Nicolae Ţicleanu la congresele de dacologie.
Din al doilea an devenise un greu al dacologilor, o voce care răsuna competent şi care
cu greu putea fi contrazisă Citindu-le deveneam mai bogat în cunoştinţe, mai fericit că
oameni de talia sa sunt înclinaţi spre aflarea adevărului punând umărul la descoperirea
secretelor ascunse ale dacilor. Nicoale Ţicleanu, eminent geolog de o viaţă, era frate
de cruce cu piatra. O cunoştea mai bine decât alţii, o preţuia şi o studia la cele mai înalte cote. El era poate singurul care
ştia să vorbească cu pietrele dacilor acolo sus în Incinta Sacră. Mi-l aduc aminte aplecat peste andezitul Sanctuarului
Mare, pipăind fiecare colţ şi povestindu-ne felul în care dacii îmblânzeau duritatea stâncii. Pasiunea sa cea mai mare era
Ceahlăul. Acolo vedea el un posibil Munte Sfânt al dacilor, un posibil arhetip pentru renumite construcţii antice. Studia
lumina care cădea de-asupra Ceahlăului în diferitele perioade ale anului, cu adânci semnificaţii în ştiinţele ascunse ale
civilizaţiei dacice, studia straturile de piatră dăltuite în trunchiul semeţ al Ceahlăului şi povestea tuturor despre minunea
de munte care sălăşluia în sufletul său generos.
Dar din păcate povestea Ceahlăului s-a frânt. Brusc şi nemeritat. Nicolae Ţicleanu a plecat dintre noi la o vârstă
la care mai putea da multe din visteria sufletului său. Prin ceea ce a lăsat în urma sa, moartea pare să nu însemne nimic.
Recitind scrierile sale ai senzaţia că ele sunt vii, că-ţi pătrund în suflet ca şi atunci când Nicolae Ţicleanu vorbea în faţa
tuturor cu vocea sa sobră şi răsunătoare. Şi atunci ai senzaţia că Nicolae Ţicleanu nu a murit. A plecat, doar puţin, la zei, să
le afle secretele. Din păcate anul acesta la congres el nu va fi în sală şi nu-l vom mai auzi. Dar cu siguranţă el ne va privi,
de acolo de sus, de pe norii albi ce învelesc misterios Ceahlăul acolo unde le povesteşte zeilor despre daci, despre piatră
şi despre istoria noastră pierdută care se străduieşte să iasă la lumină. Să-i fie odihna uşoară şi împăcată.
Eminescu şi „părintele istoriei“
Prof. dr. Mihai PoPESCU, Biblioteca Militară Naţională
„Aceeaşi pasiune de cunoaştere l-a îndreptat
deopotrivă şi spre aprofundarea lui Herodot, pe care-l pătrunde,
am putea spune, tot atât de amănunţit cât şi pe Platon.”
Dimitrie Murăraşu: Mihai Eminescu. Viaţa şi Opera (1983).
Atât prietenii şi cunoscuţii, cât şi cercetătorii vieţii şi operei lui Mihail Eminescu au remarcat solida sa
cultură istorică, din străvechime până la evenimentele politice contemporane lui, iar condeiul său de
ziarist „angajat politic” făcea adeseori apel la autoritatea informaţiilor transmise de Herodot, cu peste
două milenii în urmă.