De ce Eminescu? - Dacia.org

nr. 59, mai–iunie 2009
DACIA
magazin
Dacii şi zeii lor s-au scufundat în mormântul apelor, dacii au băut otrava tăcerii şi au împietrit şi ei în veşnicia
cosmică. Dar sufletele lor nu au dispărut, ele sunt prezente şi azi în inimile noastre, a românilor, dar sunt ascunse atât de
adânc, încât trebuie să le dezgropăm.
Noi şi generaţiile viitoare trebuie să cercetăm îndeaproape tot ceea ce a cugetat Eminescu deoarece multe din
părerile sale sunt mai actuale ca oricând.
Numai în acest fel vom putea reuşi să punem în valoare întreaga istorie multimilenară a poporului român.
Orizontul dacic,
topos matrix în mentalul eminescian
Lucia oLARU NENATI
Doctor în filologie, scriitoare, jurnalistă
La toate ediţiile precedente ale acestui congres la care am
participat, am susţinut comunicări pe tema legăturilor lui
Eminescu cu universul dacic, încercând de fiecare dată să
aprofundez câte una dintre faţetele acestei teme majore, în măsura în care mai
poate fi luminat ceva nou într-o arie atât de bătătorită precum cea eminesciană.
Desigur, am căutat să valorific propria mea experienţă şi oportunitatea
legăturii existenţial – profesionale cu marea sa personalitate, ceea ce mi-a
îngăduit să pot aprofunda observaţiile şi printr-un palier experimental.
La ediţia actuală dedicată în întregime, în mod salutar, lui Eminescu, am
considerat de cuviinţă să încerc a sintetiza elementele esenţiale relevate în
precedentele studii, făcând, pe cât posibil, un pas înainte în direcţia unei
acolade concluzive asupra temei.
În această acoladă se reunesc firele câtorva idei-gând-forţă precum
aceea că în toată opera eminesciană, în toată exprimarea sa, dar şi în toată
conduita sa umană şi socială, el şi-a însuşit instinctiv sau a purtat ca un
dat atavic, înnăscut, idealul dacic al demnităţii individului ce nu acceptă
compromisurile şi preferă să moară decât să se umilească, după ce a luptat
din toate puterile sale pentru apărarea cauzei şi după ce a pierdut, dar nu s-a
lăsat învins şi umilit. Atitudinea sa de a lupta mereu pentru ipostaza optimă
a naţiunii sale, ca o componentă a acelei comparaţii active între real şi ideal
se manifestă permanent în toată existenţa sa şi, după unii cercetători ai vieţii
sale, aceasta i-a grăbit sfârşitul. Or, este aproape truistic să relevăm că aceasta este de sorginte dacică şi că el şi-o asumă
firesc, natural, organic (cuvânt şi atribut predilect lui în multe manifestări). Aşadar, pentru Eminescu, dacismul a fost
mai mult decât o idee de creaţie, a fost cu adevărat o armătură de conştiinţă, o dimensiune interioară fundamentală a
fiinţei sale, o Matrice a spiritului său pe care o putem sintetiza în câteva linii de esenţă: conştiinţa onoarei şi demnităţii,
sentimentul tragicului, vocaţia sacrificială, complexul nedreptăţii şi înfrângerii, într-o relaţie quasi oximoronică cu un
complex al virtuţilor superioare nerăsplătite, vitregite.
Împrejurarea că în copilăria sa a dormit deasupra unei locuinţe dacice (pe care am descoperit-o iniţiind, ca
muzeograf la Ipoteşti, săpături arheologice) este doar unul dintre acele Semne orientative şi confirmatoare ale semnificaţiei
majore pe care o are dacismul în economia totalităţii manifestărilor eminesciene. Mai mult, în circumstanţele actuale în
care dimensiunea materială a lumii este azi, pornind din Occidentul atins de crize profunde, tot mai insistent dublată
de o amplă dimensiune spirituală şi de continuitate holistică între planurile realului şi fantasticului, ale văzutului şi
nevăzutului, ca într-un continuum intercorespondent, aceste elemente capătă o nouă realitate şi o nouă importanţă ce se
cuvine a fi adecvat percepută şi revelată.
29