De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
26
nr. 59, mai–iunie 2009
Câteva consideraţii privind limba şi
stilul artistic al lui Eminescu
Prof. Georgeta PÂSLARU
Fundaţia Sf. Apostol Andrei – Filiala Buzău
Fără să se fi închegat într-o concepţie unitară, reflexiile lui Eminescu despre arta şi condiţia artistică poetică
nu sunt întâmplătoare. Semnificative pentru viziunea pe care o are poezia, arta în general, sunt preocuparea
sa pentru fondul problemelor, munca de perfecţionare a expresiei, problemele de metrică, de tehnică propriuzisă,
probleme rezolvate tacit fără a le teoretiza. Acestea au fost considerate ca făcând parte din laboratorul său de creaţie,
în timp ce creaţia căpăta un caracter mai general; este concepţia poetului modern care nu vede în artă un divertisment, ci
un act omenesc spiritual grav care implică responsabilităţi din cele mai serioase.
Chiar de la 20 de ani, poetul vedea în artă „podoaba cea mai înaltă a unui popor”, cugetare dezvoltată magistral în
toată opera sa.
„Cugetarea sacră”, cum este definită poezia în penultima strofă din Epigonii, este precedată de o idee din manuscris
din aceeaşi epocă: „adevărat că poezia nu are să descifreze, ci are să încifreze în imagini sensibile care sunt haina ideilor.
Altfel, ele sunt culori amestecate fără înţeles”.
În evoluţia artei eminesciene, a formării stilului său poetic, se pot deosebi trei etape distincte, fiecare aducând
într-o altă manieră măiestria sa, inegalabilul său talent:
1. Etapa începuturilor – 1866-1870;
2. Etapa formării – 1870-1879;
3. Etapa desăvârşirii – 1879-1883.
Chiar din prima perioadă, procesul de formare al poetului se desăvârşeşte treptat atât în conţinut cât şi în expresie.
Garabet Ibrăileanu şi George Călinescu afirmau că „Eminescu are o apariţie inexplicabilă în literatura noastră”, dar
influenţată de literatura paşoptistă, prin:
- influenţe tematice;
- legătura cu trecutul (Epigonii);
- prezenţa sentimentelor de dragoste de patrie şi a sentimentului civic ( Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La
Bucovina, Din străinătate);
- înfierarea tinerimii cosmopolite ( Junii corupţi, Ai noştri tineri);
- cântarea naturii şi a iubirii ( De-aş avea, Frumoasă-i, La o artistă);
- preocuparea pentru folclor şi pentru limba populară românească.
Se simte atras de timpuriu de Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Heliade Rădulescu
şi de poeţii romantici Cuteanu, Depărăteanu, Sihleanu – lucru care se reflectă prin apropierea de motive şi de mijloace
artistice.
De pildă, în poezia De-aş avea găsim acelaşi tipar folcloric ca şi la Vasile Alecsandri:
– la Vasile Alecsandri:
„De-aş avea o mândrulică
Cu ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică”
– la Eminescu:
„De-aş avea o mândruliţă
Cu chip alb de copiliţă
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară”.
O dată cu apariţia în 1970 a poeziei Venere şi Madonă, se pare că stilul poetic eminescian era deja format.
În Venere şi Madonă, Lacul, Dorinţa, Departe sunt de tine, Eminescu ridică la cel mai înalt nivel al creaţiei poetice
„expresia concretă a simţirii” – ceea ce cerea el de la o limbă literară care să se bazeze pe limba vie a poporului.
Pe măsura desăvârşirii limbii şi expresiei, Eminescu incorporează forme de limbă care nu erau, până la el, în
limbajul poetic.