De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
24
Mitologie getică
nr. 59, mai–iunie 2009
Prof. univ. dr. ing. Nicolae P. LEoNĂCHESCU
Pe măsură ce avansează cercetările moderne în domeniul istoriei vechilor civilizaţii europene, în aceeaşi
măsură se conturează concluzia că geţii sunt strămoşii românilor.
Investigaţiile arheologice, etnologice şi lingvistice scot la iveală dovezi în sprijinul acestei idei.
Putem cita numeroase lucrări ştiinţifice - spre a ilustra dezbaterile - dar ne rezumăm la trei exemple:
1) Studiile făcute de Marija Gimbutas de la Universitatea Californiei din Los Angeles în privinţa neoliticului
european;
2) Sondajele geofizice de pe conturul Mării Negre făcute de William B.F. Ryan şi Walter C. Pitman;
3) „Dicţionarul etimologic al limbii române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică“, elaborat de Mihai
Vinereanu (circa 5.000 de cuvinte de bază din fondul autohton).
La nivelul satului românesc, găsim şi astăzi elemente din mitologia geţilor, ca o puternică dovadă a vechimii şi
autohtonicităţii poporului român. O asemenea dovadă vom prezenta în cele ce urmează.
Este vorba de un document din 12 iulie 1801 care se referă la practicile locuitorilor din Stroeşti-Argeş cu privire
la îndepărtarea vârcolacilor care, chipurile, au apărut în urma unor decese. După tradiţia locală, certificarea apariţiei lor
se face în două etape:
1) mor, în continuare, persoane din anturajul celui bănuit că s-a transformat în vârcolac şi care „îşi ia rudele cu el“.
2) atunci când dezgroapă mortul, îl găsesc în coşciug întors cu faţa în jos şi/sau neputrezit.
În fond, este vorba de o epidemie (ciumă, holeră etc.) în primul caz, când mor cei contaminaţi, în mod curent rudele
mortului, şi de o moarte aparentă, în al doilea caz.
Documentul evidenţiază trei substraturi mitice în mentalul stroeştenilor; trei forme de alungare a vârcolacului
datând din trei epoci diferite. În primul rând, se folosea reţeta bisericii creştine: se citeau molitve şi se turna o sfeştanie
– apă sfinţită – peste cadavrul celui scos din mormânt. Dacă rudele mureau în continuare, localnicii apelau la o soluţie
tradiţională mai veche, de tip roman, care consta în sfărâmarea trupului mortului. Ultima formă de luptă contra vârcolacului
care „continua să-şi ia rudele“ era tipic getică: se ardea cadavrul în foc şi cenuşa se arunca pe o apă curgătoare.
Dar să lăsăm documentul să vorbească singur, menţionând că este o reclamaţie a episcopului de Argeş, Iosif, către
domnitor, prin care îi cere să intervină spre a nu se trece la etapa a treia a ritualului, cu rugămintea de a pedepsi vinovaţii.
Apostolul Andrei şi regii dacilor
Neculai HARLEA
„Trece-mă şi Dunărea, ca să afle şi Dacia că s-a născut Mesia” ...
Într-una din legendele dobrogene despre Sfântul Andrei sunt pomeniţi regii daci sub conducerea cărora s-a petrecut
marele eveniment al venirii Apostolului în Dacia.
Dregătorul Dura şi prinţul Cutusone „cel viteaz”.
În anii 20, (Jean) Dinu – avocat strângea legende despre Sfântul Andrei în satul Ion Corvin, în apropierea căruia se
află peştera în care se spune că a propovăduit Apostolul. „Ci s-a oprit măritul Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi
Dura” - spune povestea din satul Ion Corvin şi din zona pădurii cu peştera sfinţitoare care a fost schit de odihnă sfântului
călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii care au fost cu el în călătorie de propovăduire. (Cartea lui Dumitru
Manolache – Andrei, apostolul lupilor).
Analiza vio-informaţională arată că au fost în total 120 de sfinţi.
Mulţimea de trudnici daci, geţi (goţi), alani, greci şi romani de pe tot plaiul au alergat la sfântul Apostol, iar acesta
îi învăţa şi-i boteza în apele celor 9 izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare de lângă schitul său sfânt, izvoare ce se văd şi astăzi.
(Analiza vio-informaţională arată că pe aceste meleaguri s-au vindecat şi sfinţit peste 11.262 de bolnavi). Cine erau aceşti
dregători, Dura şi Cutusone, şi care erau plaiurile lor? Din mai multe surse străvechi reiese că Apostolul Andrei primise