De ce Eminescu? - Dacia.org

nr. 59, mai–iunie 2009
DACIA
magazin
este definitoriu faptul că lumea fizicii ocupă în manuscrisele sale mai
multe pagini decât poezia, ceea ce a reprezentat încă un motiv pentru care
m-am străduit să public în anul 2007 volumul intitulat „EMINESCU,
MAGUL CĂLĂTOR”.
Atunci când fizica era încă foarte departe de a fi devenit o modă,
Eminescu îi ia apărarea cu autoritatea celui care a cuprins-o în întregime,
aşa cum face în manuscrisul 2306, unde arată că „…nu are fizica nevoie
de a i se arăta evidenta importanţă, nici frică de vreun caraghioz care
ar voi s-o nege…”. În numele aceleiaşi competenţe tehnico-ştiinţifice,
poartă corespondenţa cu Veronica Micle căreia Mihai Eminescu îi scrie
că preocupările sale sunt (în ordine) „ştiinţifice şi literare”. Ştiinţa,
literatura, dar şi publicistica sunt domeniile pe care Mihai Eminescu le-a
abordat cu generalitatea-i de necontestat.
Noi ştim cu toţii că fizica nu o înveţi singur, peste noapte. Şi totuşi,
parcă dintr-o dată, Eminescu însemnează, traduce, calculează, desenează
schiţe tehnologice, emite note de filosofia ştiinţei. Multe dintre texte
cuprind termeni de pionierat pentru lexicul ştiinţific românesc.
Aşa după cum am arătat şi în volumul publicat în anul 2007,
capitolele fizicii abordate de el exced binişor programa actuală a liceului
şi se pot strămuta chiar în cea a învăţământului ştiinţific superior. În
manuscrisele sale sunt citate frecvent numele lui Galilei, Laplace, Newton, Watt, Helmholtz, Mayer, Bernoulli, Pitagora,
Aristotel şi mulţi alţii.
Trebuie reţinut ca emblematic faptul că studentul Eminescu foloseşte termenul de cuantă cu 30 de ani înainte de a
apărea teoria cuantică a lui Max Plack. În manuscrisul 2267 din anul 1870, Eminescu consemnează: „Electricitatea? Este
acelaşi cuant de putere, care c-o repejune incalculabilă se preface într-un cuant egal în celălalt loc, fără a avea necesitate
de-un substrat material suficient şi proporţional pentru a se comunica. Curios lucru !”
Nu mai puţin surprinzător este faptul greu de explicat că în acelaşi ms. 2267 Eminescu face uz de produsul mxc 2
cam cu trei decenii înaintea lui Albert Einstein folosind acelaşi simbol „c-mic” pentru „repejunea finală”.
Prin anul 1911, fizicianul E. Rutherford şi echipa sa au propus celebrul model planetar al atomului, în urma unor
experimente ingenioase, care le-a adus premiul Nobel. Acestui model i-a fost ataşată şi cuantificarea de către savantul
N. Bohr, el însuşi un prestigios teoretician. Rog cercetaţi manualele actuale de fizică. Dar, cu vreo 40 de ani mai înainte,
Eminescu putea concentra pe ms. 2257 un asemenea text modelator al dumnezeirii: „În mijlocul Soarelui e un atom
împrejurul căruia s-a cristalizat corpul Soarelui; - acel atom prin poziţiunea sa e inima sistemei noastre planetare – se
înţelege că şi altul i-ar putea ţine locul când n-ar fi tocmai el acela, el e însemnat nu prin sine, ci prin poziţiunea pe care
o ocupa. [...] Astfel, Dumnezeu e în lume ceea ce sufletul atomistic e în om”. Ceea ce Eminescu numeşte aici „atom” noi
azi numim „nucleu”, adică sâmburele atomului.
Am găsit în manuscrisele lui Mihai Eminescu nu numai cuceririle fizicii din vremea sa, dar şi anticipări confirmate
ulterior de ştiinţă. De aici si consistenţa de excepţie a poeziilor sale care nu sunt simple jocuri de cuvinte ale unui romantic
întârziat, ci diamante şlefuite cu precizie ştiinţifică de harul unui geniu universal.
Pe baza dovezilor existente în manuscrisele sale, dar şi ca un reproş pe care îl adresez condeielor chemate şi
retribuite pentru a pune în lumină întreaga operă a lui Mihai Eminescu, îmi permit să afirm că:
1. Eminescu a fost nu doar un mare poet, ci şi un mare cunoscător şi gânditor pe coordonatele ştiinţelor exacte.
Această cunoaştere temeinică a ştiinţelor timpului său este, de fapt, suportul operei sale literare.
2. Ca bun cunoscător al ştiinţelor timpului său, Mihai Eminescu a fost şi un precursor în domeniul limbajului
ştiinţific românesc.
3. Genialitatea sa i-a permis să valorifice informaţia ştiinţifică a timpului său şi sub forma unor anticipări confirmate
de progresele ulterioare ale unor ştiinţe.
Închei cu convingerea că genialitatea ştiinţifică şi poetică a lui Mihai Eminescu este semnul resurselor neamului
din care provine, aşa cum tot pe vremea sa a mai fost şi marele inventator Nicolae Tesla pentru ale cărui descoperiri
omologate în domeniul electrotehnicii există în Sistemul Internaţional o unitate de măsură care îi poartă numele pentru
totdeauna. Contemporan cu ei şi pe măsura lor a fost şi marele Nicolae Densuşianu, care a pornit la drum în munca
de cercetare a trecutului neamului românesc promovând clasele gimnaziale ca şef de promoţie cu calificativul „forte
multiumitoria” la toate materiile, inclusiv la matematică, fizică, geografie etc.
23