De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
22
La Rovine în câmpii
nr. 59, mai–iunie 2009
Text de Ioan DRĂGUŞIN
Într-un an fierbinte pentru România, 1878, se terminase Războiul de Independenţă şi avea loc Congresul de
Pace de la Berlin. Poetul şi publicistul Mihai Eminescu era conectat cu toată fiinţa la evenimente. Căutând un
punct de sprijin în trecutul măreţ al neamului, citind lucrările istorice apărute în limba germană şi scormonind
”în colb de cronici”, ajunge la marea victorie a românilor de la Rovine, în înfruntarea lui Mircea cel Bătrân cu Imperiul
Otoman al lui Baiazid, aflat în expansiune.
Eminescu va crea în prima parte a ”Scrisorii III” numai o capodoperă literară, ci şi un adevărat monument al
istoriografiei româneşti.
Aşa cum arăta Dan Zamfirescu, “poetul concentrează întreaga experienţă a neamului său, identifică permanenţele
condiţiei sale istorice şi defineşte arta politică ce i-a asigurat dăinuirea. Mircea cel Mare devine, sub pana eminesciană,
purtătorul de cuvânt al unei naţii întregi, simbolul măreţiei sale în istoria universală, mit şi, totodată, contemporan
perpetuu. Eminescu a devenit cel mai profund şi cel mai aproape de adevăr dintre istoricii care au scris despre Mircea
Voievod. Nimeni, niciodată, nu l-a mai egalat şi nu-l va mai egala”.
Despre vocaţia de istoric avem cea mai autorizată mărturie, cea a lui Nicolae Iorga: “Eminescu stăpânea cu
desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în
acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dansul, într-un element permanent şi
determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi (în 1934 n.a.), după adăugirea unui imens material de informaţie
şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce
mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii politice contemporane în maiestuoasa curgere a
dezvoltărilor istorice.”
Eminescu şi fizica. Ştiinţele exacte, temei
al gândirii şi operei lui Mihai Eminescu
Prof. Ioan Vasile CÂMPAN
În calitate de profesor de fizică la Liceul din Predeal, până nu de mult, trăiam şi eu, ca alte milioane de cititori,
cu percepţia că Mihai Eminescu a fost un poet romantic pletos şi boem, gata să respingă orice rigoare şi cu
atât mai puţin dispus să se consacre aprofundării ştiinţelor exacte. Şi totuşi precizia cu care am găsit că au fost
transpuse în poezii desăvârşite conceptele ştiinţelor, concepte pe care elevii mei şi le însuşesc şi acum cu destulă trudă,
m-au determinat să-i cercetez manuscrisele mânat de intuiţia specifică oricărui dascăl care ştie că în intimitatea ştiinţelor
exacte nu se poate ajunge decât prin printr-un efort sistematic.
Am găsit în acest fel filonul ştiinţelor exacte care a structurat întreaga gândire eminesciană, peste care s-a trecut
chiar cu maliţiozitate, aşa cum a făcut şi G. Călinescu atunci când, fără să-i fi consultat pe specialiştii din domeniu, a
calificat calculele din caietele eminesciene ca atinse de aripa diletantismului, ca să vorbim blând. Firesc ar fi fost să se
înţeleagă de mult că pentru a scrie:
„La steaua care-a răsărit e-o cale atât de lungă
Că mii de ani i-a trebuit luminii să ne-ajungă”
Eminescu trebuia să fi ştiut foarte bine astrofizica, la care nu se ajunge decât prin geofizică, fizică, matematică
şi multe altele. Pentru a stăpâni la nivelul emoţiei poetice un asemenea concept, trebuie să te consacri cu entuziasm
întregului sistem al ştiinţei din care face parte conceptul. Pentru amploarea preocupărilor ştiinţifice ale lui Mihai Eminescu